Serviciile turistice

Cunoaşterea semnificaţiei serviciilor turistice este unul dintre primii paşi de parcurs pentru formarea profesională în turism. Deoarece, nu putem primi oaspeţi, nu putem trimite vizitatori, dacă nu ştim ce trebuie să le oferim acestora în specificitatea înţeleasă a terminologiei domeniului. Când încercăm să descoperim răspunsul la întrebarea ce este serviciul turistic, toate drumurile ne conduc înspre terminologia economică şi comercială şi de acolo va trebui să extragem primele informaţii.

Vocabularul termenilor turistici

Se spune pe bună dreptate că însuşirea perfectă a unei ştiinţe este sinonimă cu asimilarea tuturor cuvintelor întrebuinţate de acea ştiinţă. Turismul ca o ştiinţă interdisciplinară şi-a creat la rândul său noţiuni, termeni şi concepte care să acopere operaţiile mentale de înţelegere a fenomenului respectiv interpretat din variatele perspective. Acestea sunt în număr mare şi multe dintre ele suferă un proces de determinare logică prin reducerea sferei şi extensia conţinutului. În timp, trebuie însuşite în totalitate, dacă dorim să controlăm cunoaşterea unui fenomen social şi economic. Evoluţia ştiinţei din antichitate şi până astăzi, parcă, a urmat scara în evoluţie a răspunsurilor la întrebările "de ce ?", ulterior, "cum ?" şi iarăşi ulterior "cât". Această ultimă abordare pozitivistă a adus un plus de valoare pentru aplicabilitatea ştiinţei, ea permiţând în baza măsurării iniţiale modelarea şi simularea matematică a modelelor, o mai bună cunoaştere a realităţii sociale. Abordarea pragmatic-pozitivistă utilizată de industriile turistice permite orientarea strategică a afacerilor din turism, profituri mai mari şi, dacă luăm în considerare adecvarea cu interesele şi nevoile, chiar satisfacţia sporită a consumatorilor de turism. Dar, abordarea pozitivistă nu se poate fundamenta decât pe măsurare, pe categoria cantităţii, în final pe statistică. De aceea, am considerat a fi necesară şi utilă prezentarea câtorva termeni turistici cu semnificaţia lor stabilită de statistica turistică.

Subiecte pentru tezele de licenţă în turism

Introducere
O discuţie total întâmplătoare cu o absolventă a unei facultăţi de turism m-a pus în situaţia de a medita asupra subiectelor lucrărilor de licenţă specifice. Am încercat, ulterior, procurarea mai multor informaţii, cu scopul de a-mi forma o părere generală despre calitatea temelor selectate. Trebuie să spun că nu am reuşit să adun suficiente date pentru a exprima o părere justă asupra problemei calităţii. Totuşi, mi s-a format impresia că mai multe subiecte de examen fac referire la probleme turistice care ţin de începuturile dezvoltării fenomenului. Am înţeles că acest tip de subiecte se înscrie în categoria tezelor de compilaţie, în urma cărora studentul trebuie să demonstreze că şi-a format o viziune critică într-un domeniu mai îngust al ştiinţei turismului şi în urma consultării unui material bibliografic oarecare. Realizate cu seriozitate şi corect, aceste teze de compilaţie deschid în mod real calea aprofundării studiilor începute un student. Există, însă, şi tipul tezelor de cercetare, lucrări care presupun simţul problemelor reale, originalitate şi care încearcă soluţii pentru problemele descoperite. În opinia mea, acest tip de lucrări de licenţă este mai profitabil, deopotrivă pentru student şi societate. Pentru student, fiindcă demonstrează capacitatea de a fi cercetător, de a împinge înainte disciplina căreia i s-a dedicat, iar pentru societate, fiindcă pune la îndemâna politicului şi mediului de afaceri soluţiile dezvoltării. În consecinţă, am hotărât întreprinderea trecerii în revistă a unor cărţi recente legate de turism şi extragerea problemelor actuale mai importante. Din acestea am conceput mai multe subiecte pentru examene de diferit nivel şi/sau cercetarea turistică, în genere. De asemenea, doresc să prezint câteva informaţii pe care le consider importante pentru conceperea unei cercetări. Lista cu titlurile subiectelor propuse va rămâne deschisă, urmând a fi adăugate şi altele. În final, doresc să-i rog pe prietenii blogului în a mă ajuta la crearea listei prin comentarii cu sugestii.

Geneza statistică a produsului turistic

Generalităţi
Realitatea lumii prezente primeşte tot mai mult, astăzi, însuşirile unui proces caracterizat de numeroase şi simultane schimbări. În condiţiile date, limbajul şi discursul logico-lingvistic ca instrumente umane de cunoaştere raţională a semnificaţiilor lucrurilor reuşesc cu tot mai multă dificultate să surprindă adevărul esenţial. Astfel, numele lucrurilor renunţă tot mai frecvent la caracterul universalităţii relative în favoarea generalităţii stereotipizate sau, mai ales, a particularităţii subiective. Şi denumirea eşuează ca unealtă ordonatoare a lumii cedând locul ambiguităţilor, echivocului şi plurisemantismului. Cu atare premise nu trebuie să ne uimească autogeneza unui nou turn Babel, a unei "încurcături" limbilor de nivel secund, o lume în care ne este tot mai greu să ne orientăm din cauza semnificaţiilor eronate a lucrurilor transcrise în limbajul simbolic uman - limba.

Dificultăţi în dezvoltarea turismului rural

În mod paradoxal, distrugerea miturilor despre volumul mare al fluxurilor monetare generate de agroturism conduce chiar la rentabilizarea investiţiei. Turismul rural este o problemă prea serioasă pentru a fi neglijată. Bine conceput şi organizat acesta poate aduce bani bugetului întreprinzătorului privat, poate contribui la dezvoltarea economiei locale şi poate completa deficitele unui buget naţional în anumite condiţii. Cercetările în domeniu tind să sublinieze o serie de caracteristici care influenţează negativ dezvoltarea turismului rural.

Viziunea produsului turistic

Generalităţi
Crearea unui produs turistic, în general, înseamnă combinarea a cel puţin două servicii legate de turism (avem a alege între atracţia turistică, transport, cazare, alimentare, animaţie şi altele de importanţă secundară) şi vinderea acestora la un preţ global clientului. Orice servicii turistice vândute cu preţuri separate nu pot fi considerate a fi produse turistice. În limbajul specializat, operaţiunea de creare a unui produs (pachet turistic) este denumită "tourism packaging" [în limba engleză]şi "forfait touristique" [în limba franceză]. Legea franceză din 1992, de exemplu, stabileşte că un "forfet" turistic trebuie să corespundă unei prestaţii care:
- să combine cel puţin alte două servicii turistice;
- durata produsului să cuprindă cel puţin o înnoptare sau să depăşească 24 de ore;
- să fie vândut la un preţ global, unic.

Agenţia touroperatoare

Lansată acum circa 150 de ani intustria turismului acoperă numeroase afaceri legate de cazare, transport, masă, animaţie, informaţie şi intermediere turistică. Ultimele două sectoare aparţin entităţilor comerciale cu denumirea de agenţie touroperatoare şi agenţia de turism (călătorie, voiaj). Cercetări recente identifică rolul major agenţia touroperatoare devine cel mai puternic intermediaral agenţiei touroperatoare în canalul de distribuire a produsului turistic, fiind oferit argumentul cantitativ statistic al ocupării în proporţie de 80 % a segmentului respectiv. Astfel, agenţia touroperatoare devine cel mai puternic intermediar din piaţa turismului.

Istoria turismului medical din perspectivă americană

Antichitatea

Studiile istorice demonstrează o legătură puternică care datează de mii de ani între religie şi asistenţa medicală. Cele mai multe civilizaţii antice a recunoscut efectele terapeutice ale apei minerale termale şi au folosit băile sacre ale templelor. Aşa sunt câteva dintre cele mai timpurii civilizaţii. Sumerienii (circa 4000 î.Hr.) au construit primele complexe de sănătate, care au fost ridicate in jurul izvoarelor termale. Aceste facilităţi de asistenţă medicală erau cuprinse în temple maiestuoase unde descopereai piscine cu apă curgătoare. În timpul epocii bronzului (circa 2000 î.Hr.) triburi de munteni aşa cum dovedesc excavaţiile arheologice la St. Moritz, Elveţia, au cunoscut beneficiile pentru sănătate ale utilizării apei minerale bogate în săruri de fier. Cupe de bronz folosite de aceştia pentru băutul apei au fost descoperite şi în locurile cu izvoare termale din Franţa şi Germania, ceea ce ar dovedi obişnuinţa unor pelerinaje pentru sănătate la aceste populaţii. Grecii antici au fost primii care au pus bazele unei reţele globale de turism medical. În onoarea zeului lor vindecător, Asclepios, grecii au ridicat temple care au devenit primele centre de sănătate din lume.

Turismul ca sumă a momentelor adevărului (II)

Teoria lui Carlzon a fost particularizată de cercetătorul Todd Comen din Vermont SUA. Acesta a descoperit aşteptările turiştilor în fiecare stadiu al ciclului de vizitare a unei pensiuni agroturistice. Aşteptările pe stadii de vizitare sunt:

a) descoperirea

Clientul aşteaptă din partea firmei:
- răspuns prompt din partea proprietarului şi/sau personalului angajat al pensiunii,
- interacţiune facilă şi amabilă cu proprietarul şi personalul angajat al pensiunii,
- informaţii detaliate şi exacte referitoare la experienţa turistică posibilă,
- abilitatea proprietarului sau angajaţilor de a adapta cerinţele clientului la serviciile existente,
- informaţii oneste despre tarifele practicate care reflectă valoarea percepută a cazării şi serviciilor.

Satisfacţia clientului pe parcursul stagiilor de vizitare

Cercetătorul american Todd Comen de la Institute For Integrated Rural Tourism, Vermont, SUA, a particularizat teoria lui Carlzon [vezi articolul "Turismul ca sumă a momentelor adevărului " din ianuarie 2008] pentru sejururile într-o pensiune turistică. Astfel, a cuantificat "momentele adevărului" pe parcursul stagiilor de vizitare a pensiunii. Pe scurt, acestea ar fi:

a) Descoperirea pensiunii

- prima impresie creată de broşură,
- conversaţie telefonică cu un reprezentant al pensiunii,
- comunicare prin email cu proprietarul sau cu un angajat al acestuia,
- impresia creată de site-ul companiei, firmei, asociaţiei,
- interacţiunea cu un tur-operator.

Turism pentru persoanele cu disabilităţi

Cercetările europene relaţionate cu dezvoltarea turismului pentru persoanele cu handicap au dus la concluzii surprinzătoare. O potenţială uriaşă piaţă europeană pentru turismul persoanelor cu disabilităţi formată din circa 36 de milioane de oameni (în 1993) aşteaptă să fie exploatată în beneficiul celor din urmă. Transcrisă în indicatori statistici aceasta poate reprezenta un număr de aproximativ 160 de milioane de înnoptări, bineînţeles dacă vom considera o structură omogenă fluxurilor turistice şi o cifră de cheltuieli de circa 310 miliarde franci francezi (1993). Cu toate acestea, turismul pentru persoanele cu handicap rămâne încă slab dezvoltat, mai ales din cauza dificultăţii de a găsi destinaţii accesibile, dar şi prin absenţa informaţiilor despre echipamentele speciale utilizabile care se găsesc la acele destinaţii. Problema este cu atît mai complicată cu cît termenul accesibilitate suferă o plajă largă de interpretare. Puţini operatori de turism ştiu ce înseamnă accesibilitate în funcţie de natura handicapului. Ce ar trebui să i se asigure la destinaţie unei persoane cu disabilităţi locomotorii, uneia cu deficienţe auditive, unui nevăzător, unuia cu probleme mentale şi aşa mai departe. Pe urmă, s-a constatat că în funcţie de personalitatea umană chiar acelaşi handicap este trăit în mod diferit. Lăsând deoparte aspectele complexe ale problemei trebuie totuşi spus că specialiştii sunt de acord cu cel puţin următoarele adaptări pentru un obiectiv turistic capabil să ofere servicii şi persoanelor cu dizabilităţi:

- spaţii rezervate de aşteptare (staţionare) la intrarea în obiectiv cu dimensiunea minimă de 3x3 metri;

- suprafaţa căii de acces spre intrare acoperită sau realizată din maateriale care să permită rularea uşoară a scaunului cu roţi;

- distanţa între spaţiul rezervat de aşteptare şi intrarea în obiectiv trebuie să fie mică, în caz contrar trebuie amenajate locuri de staţionare temporară;

- o intrare accesibilă cu clanţă adecvată;

- buton de sonerie la o înălţime accesibilă;

- pragul uşii este uşor de trecut;

- biroul, ghişeul de la recepţie sunt la o înălţime corespunzătoare activităţii persoanei cu handicap sau există amenajări corespunzătoare;

- cabină telefonică echipată corespunzător;

- toaletă publică amenajată corespunzător (intrare largă, spaţiu pentru rotirea scaunului cu roţi);

- ascensor adaptat corespunzător care să deservească camerele speciale, barul, restaurantul şi sălile de expoziţie;

- sistem de semnalizare de securitate specific;

- spaţii adaptate pentru rotirea scaunului mobil în camerele special amenajate;

- paturi speciale şi dispozitive de iluminat la pat adecvate;

- baie specială (cu bară de sprijin, cu scaun de baie, duş la înălţime mică, scaun pentru duş);

- chiuvete la înălţime joasă cu comenzi prin levier;

- prize, întrerupătoare la înălţime joasă;

- podeaua să nu prezinte diferenţe de nivel;

- mese joase pentru baruri şi restaurante;

- fotoliu rulant disponibil la intrarea în muzee;

- aparat pentru ghidare auditivă cu regaj al volumului;

- panourile din muzeu la înălţime convenabilă;

- iluminare specială pentru persoanele cu deficienţe de vedere;

- posibilitatea atingerii exponatelor pentru nevăzători;

- accesul fotoliului rulant la toate nivelurile sau cel puţin la cele mai importante;

- suprafaţa de deplasare să fie adecvată fotoliului rulant;

- scaune cu dispozitive de audiţie şi cu cotiere rabatante;

- înregistrări privind conţinutul muzeului pentru nevăzători;

- subtitrări pentru filme;

- ghid special capabil să traducă în limbajul semnelor pentru surzi;

- terminal de informare electronică;

- alertă senzorială pentru telefon şi trezire;

- dispozitiv de ghidare la sol pentru nevăzători;

- borne şi balize sonore;

- machete tactile;

- echipament audiovizual;

Dacă aceste condiţii sunt îndeplinite veţi putea afişa semnele recunoscute internaţional pentru facilităţile oferite turiştilor cu handicap.

Mai mult decât atât trebuie să fiţi convinşi că procedând astfel veţi îndeplini o obligaţie morală, umană. Cam aceasta ar fi adevărata solidaritate, bineînţeles în fapt, nu în vorbe.

Perspectivele turismului urban în oraşul coerent

Istoria oraşului coerent începe în a doua jumătate a secolului trecut ca urmare a prognosticurilor pesimiste asupra viitorului oraşelor europene. Atunci, au fost exprimate viziuni întunecate legate de colapsul şi implozia arealelor urbane centrale, declinul economic, poluare şi degradare ambientală dramatice, criminalitate de nestăvilit şi cel mai rău fapt chiar pierderea identităţii oraşelor. Deşi neactualizate total în realitatea cotidiană, tendinţele negative se manifestă din păcate cu suficientă forţă. Ca o reacţie la ipotezele emise şi la fenomenele observate tot mai mulţi urbanişti europeni au îmbrăţişat viziunea unui nou tip de oraş al viitorului. Aceştia au definit trăsăturile conceptului denumit „oraşul coerent”, o aglomerare urbană ale cărei caracteristici urmează să aducă eliminarea deficienţelor prezentate anterior. În urma dezbaterilor asidue ia naştere Noua Cartă de la Atena (Lisabona, 20 noiembrie, 2003), document care reprezintă punctul de vedere certificat privind noul oraş al specialiştilor din Consiliul european al urbaniştilor. Astfel, oraşul coerent este aşezarea urbană ca rezultat al efectelor diferitelor elemente şi mecanisme de coerenţă de la toate nivelurile. Va fi vorba de elemente de coerenţă vizuală şi fizică, dar şi între variatele funcţii urbane, reţelele de infrastructură, noile tehnologii de informare şi comunicare. Particularităţile de amenajare urbanistică vor schimba perspectivele turismului urban al mileniului 3. Cele mai importante dimensiuni de coerenţă din care pot fi deduse efectele pentru turismul urban sunt:

Coerenţa în timp (identitatea oraşului)

Încă de la origine cele mai vechi aşezări au fost create pentru a asigura adăpost, securitatea locuitorilor şi facilitarea schimburilor de bunuri. Aşezările au produs societăţi organizate, au dezvoltat o mlţime de cunoştinţe tehnologice, în final devenind centre puternice de civilizaţie. Oraşele au fost clădite în locuri atent selecţionate şi mult timp a fost menţinută o demarcaţie clară între limitele oraşului şi zonele rurale şi naturale care îl înconjurau. Problemele actuale ale oraşului pornesc şi de la estomparea limitelor între zonele urbane şi rurale, generată de o economie în dezvoltare explozivă, de la fragmentarea terenului de către infrastructura de transport. Sunt create, astfel, conurbaţii uriaşe, continuum-uri tot mai diferite de oraşul clasic. Genul acesta de oraşe începe a fi lipsit de perspectiva evoluţiei arhitecturale la scară istorică (continuitatea caracterului spaţiilor construite), dar manifestă şi discontinuităţi puternice privind continuitatea identităţii culturale a oraşului (afectarea structurilor sociale şi a diferenţelor culturale).


Coerenţa socială

Echilibrul

Se consideră că starea viitoare de bine a umanităţii este determinată de asigurarea dublei calităţi de individ şi de membru al comunităţii în aşa fel în care se raportează partea la întreg. Noul oraş trebuie să respecte interesele societăţii ca întreg, în acelaşi timp luând în considerare nevoile, drepturile şi datoriile cetăţenilor luaţi ca indivizi ori grupuri etnice. Dar facilitarea exprimării multiculturale şi a interacţiunilor între grupuri nu este suficientă, la acestea trebuie adăugat şi echilibrul economic, atenuarea disparităţilor economice devenind o nouă misiune a noului oraş. Tot în ideea echilibrului se poate vorbi şi de lupta pentru rezolvarea problemelor criminalităţii şi ale violenţei. Oraşul mileniului 3 trebuie să furnizeze un sentiment mărit de securitate şi să-şi protejeze mai mult cetăţenii. În concluzie oraşul coerent trebuie să urmărească diversificarea oportunităţilor şi sporirea şanselor de muncă pentru toţi rezidenţii, să le asigure un mai bun accces la educaţie, sănătate şi servicii. De asemenea, prin noi structuri sociale şi economice trebuie să corecteze disparităţile sociale cauzate de excluziune, sărăcie, şomaj şi criminalitate.

Angajarea

Se preconizează că oraşele europene ale viitorului vor fi din ce în ce mai mult utilizate nu numai de proprii rezidenţi, ci şi de vizitatori sau locuitori periferici. Persoane cu înaltă calificare sau puţin specializate vor locui oraşul pentru perioade scurte sau lungi, în scopul accesării echipamentelor şi serviciilor posedate. Noi sisteme de reprezentare şi participare la viaţa oraşului vor fi dezvoltate pentru a permite exprimarea cetăţenească asupra evoluţiei ambientale. Este de presupus că potenţialii vizitatori vor refuza utilizarea unor echipamente şi servicii în situaţia în care nu vor avea acces şi la decizia asupra existenţei şi a calităţii.

Bogăţia multiculturală

Mobilitatea tot mai acentuată datorată unificării Europei face ca oraşele să devină autentic multiculturale şi multilingvistice. Noile circumstanţe presupun acţiunea pentru menţinerea culturii, identităţii şi a caracterului oraşului, acceptând totodată vieţile sociale şi culturale ale grupurilor de străini ce trăiesc şi muncesc în oraş. Mai mult participarea şi implicarea lor în viaţa locală a comunităţii va trebui să crească.

Relaţiile între generaţii

Procesul tot mai accentuat de îmbătrânire a populaţiei europene modifică echilibrul dinamic între diferitele cohorte de vârstă, ceea ce presupune acţiunea pentru restabilirea legăturilor de coeziune între generaţii. Vor trebui adoptate măsuri nu numai sociale şi economice, ci şi crearea unei infrastructuri speciale. Va fi considerată nevoia de satisfacere a nevoilor de viaţă socială pentru toate grupurile de vârstă. În plus, spaţiile publice trebuie concepute, utilizate şi localizate în relaţie cu ritmurile şi reacţiile specifice ale pensionarilor şi ale persoanelor de vîrstă înaintată.


Identitatea socială

Se cunoaşte că identitatea personală a cetăţenilor este strâns legată de identitatea oraşului. Tendinţele actuale propun accentuarea identităţilor urbane. Este, însă, important de menţionat că noile alchimii sociale vor produce noi identităţi care în final se vor constitui în atractori nu numai pentru rezidenţî, dar şi pentru muncă, studiu şi distracţie.

Mobilitatea

O mare varietate de sisteme de transport persoane şi bunuri va fi realizată, împreună cu mijloacele necesare de informare în oraşul coerent şi hinterlandul acestuia. Accentul va fi pus pe transportul public. La scară strategică vor fi gândite sisteme fiabile de transport care să ofere conexiuni rapide, agreabile, durabile şi economice între locurile de muncă, de locuire, de educaţie, de cultură, de divertisment. Vor fi concepute sisteme de oraşe organizate în reţea cu funcţii specifice. Punctul critic al concepţiei urbanistice va sta în jurul ideii de eliminare a transporturilor inutile şi reducere a acestora, în general. Locuirea propriu zisă va fi concepută în zone îndepărtate de reţelele dense de viaţă urbană.

Echipamente şi servicii

În special serviciile de cazare trebuie adaptate la dinamica extrem de rapidă a nevoilor şi mijloacelor rezidenţilor. Alte servicii cum sunt cele comerciale, culturale şi de distracţie trebuie corelate cu noile moduri de utilizare a oraşului în măsura în care apar.

Coerenţa economică

Mondializare, regionalizare

Este luat în considerare faptul că activităţile economice sunt influenţate de către 2 forţe principale: globalizarea (mondializarea) şi specializarea (locală sau regională). Noile activităţi economice fie acestea din domeniul producţiei sau al serviciilor vor fi fondate tot mai mult pe cunoştinţe cu o implicare puternică de tehnologii inovatoare. Dezvoltările economice vor fi înalt determinate de criteriile economice şi vor avea prea puţin de a face cu istoria locală.
Se estimează că va fi o cerere în creştere pentru produse rare şi rafinate (de lux) şi pentru servicii asociate care utilizează metode tradiţionale de producţie sau echivalente celor de producţie tipică de origine controlată. Oraşul coerent are de stabilit un echilibru între cultivarea propriei semnături economice sau interpretarea locală a cererii provenite din
fenomenele de globalizare.

Avantajele competitive

Oraşele mileniului 3 reuşesc economic doar dacă ştiu să-şi capitalizeze avantajele competitive. Un înalt grad de conectare la toate nivelurile este extrem de profitabil. Capitalizarea argumentelor naturale şi culturale, moştenirea istorică, evidenţierea singularităţii şi a diversităţii devine un avantaj semnificativ. Argumentul oferirii unui climat de viaţă şi de muncă plăcut, sănătos şi sigur este un alt avantaj puternic.

Dezvoltarea reţelelor de oraşe

Dezvoltarea viitoare a reţelelor de oraşe îşi are drept cauză principală nevoia sporirii avantajelor competitive. Sunt prognozate următoarele tipuri de asocieri:

- reţele de sinergie: sunt realizate între oraşe cu aceeaşi specializare sau specializări asemănătoare; prin cooperări funcţionale şi mijloace puse în comun sunt îndeplinite condiţiile dorite de vizibilitate, de mărime, de producţie, în vederea dezvoltării unor obiective comune.
- reţele de complementaritate: sunt create între oraşe de specializare diferită, în scopul furnizării diverselor servicii unul altuia; acest tip de reţea este frecvent utilizat pentru câştigarea fondurilor pentru atribuirea unor mari proiecte publice.
- reţele flexibile: sisteme suple pentru schimburi de bunuri şi servicii
- reţele de notorietate: susnt sisteme create de oraşe care împărtăşesc interese economice sau culturale comune şi care prin asociere doresc să cumuleze efectele pozitive ale imaginilor lor, cu scopul întăririi avantajului competitiv al fiecăruia.

Diversitatea economică

Este estimat că factorii care influenţează de acum înainte prosperitatea economică a oraşului cum sunt patrimoniul natural şi cultural, existenţa resurselor umane formate şi specializate, o localizare strategică, viaţa culturală în sine şi un mediu ambiental agreabil se vor combina în aşa manieră încât să ofere o identitate economică în raport cu alte oraşe.

Coerenţa ambientală

Echilibrul ambiental

Fiinţa umană nu poate fi disociată d mediul natural, contactul cu natura fiind o condiţie intimă de supravieţuire. Astfel, conc eptul dezvoltării durabile prevede nu doar păstrarea şi reinstalarea zonelor naturale, ci şi alte măsuri cum sunt:
- utilizarea înţeleaptă a resurselor naturale existente şi nereînnoibile, în principal solul, aerul şi apa;
- un pas important va fi protejarea oraşelor de excesul de poluare şi va fi evitată degradarea
- oraşele noului mileniu vor gestiona cu prudenţă economică resursele pe care le consumă, raportîndu-se la veritabilele nevoi, întrebuinţînd tehnologii inovatoare şi minimizând pe cît este posibil consumul prin reutilizare şi reciclare.
- producţia de energie, dar mai ales utilizarea vor fi preocupări majore, cu randamente „fără precedent” şi cu utilizarea sporită a surselor de energie reînnoibile.
- oraşul va înceta exportul deşeurilor şi va deveni un sistem autosuficient prin reutilizarea majorităţii resurselor importate.
Abordarea ambientală va folosi procedee similare tehnicilor managementului riscurilor. Oraşele vor fi relocate în zone cu riscuri seismice şi de inundaţii reduse, vor fi luate în calcul schimbările climatice. În interiorul aşezărilor vor fi înfiinţate păduri şi zone verzi întinse cu rolul de stabilizare a temperaturii şi purificarea aerului.

Salubritatea oraşelor

În oraşul noului mileniu riscul îmbolnăvirii prin epidemii, prin alimente şi utilizarea unor produse care conţin substanţe toxice va scădea simţitor. Vor fi create servicii sanitare şi sociale echitabile care vor acorda o mare importanţă acţiunilor de prevenire.

Natură, peisaj şi spaţiu urban

Şansa fiecărui orăşean de a trăi şi a munci în propria ambianţă în cadrele unui patrimoniu cultural şi natural bine conservate (peisaje semnificative, situri arheologice, monumente, spaţiul rural, vecinătăţile tradiţionale, parcuri, locuri şi alte spaţii exterioare, ape de toate felurile, alte resurse naturale) va fi păstrată cu îngrijire şi chiar amplificată.

Energia

Noi forme de energie vor fi întrebuinţate în timp ce consumul va fi redus drastic. Sistemele de transport energetic vor trebui să-şi amelioreze randamentele.


Coerenţa spaţiului

Utilizarea armonioasă a spaţiului

Raporturile între spaţiul urban şi natural din interiorul şi exteriorul oraşelor va fi regîndit în maniera îmbogăţirii infrastructurii de transport, a protejării şi promovării valorii locurilor.

Cultura, spiritul locului şi calitatea vieţii în oraşul coerent

Atractivitatea oraşelor europene va fi păstrată şi pusă ăn valoare astfel contribuind la calitatea vieţii orăşenilor. Arta urbanistică, designul şi arhitectura vor fi elementele generatoare ale noului oraş. Vor fi luate măsuri cum sunt:

- protejarea şi punerea în valoare a străzilor, locurilor, trotuarelor şi a altor căi de comunicaţie ca instrumente de legătură socială şi continuitate;
- reabilitarea formelor urbane degradate sau lipsite de dimensiunea umană;
- multiplicarea locurilor pentru destindere şi relaxare, efectuarea transformărilor necesare pentru facilitarea contactelor între persoane;
- luarea măsurilor urbanistice pentru întărirea sentimentului individual ori colectiv de securitate şi siguranţă, condiţie a libertăţii şi stării de bine;
- întreţinerea exigenţei pentru esteticul urban;
- creaţii arhitecturale simbolice derivate din spiritul locului şi care să pună în valoare specificul oraşului;
- protejarea sistematică a elementelor de patrimoniu natural şi cultural, a spaţiilor deschise intraurbane prin măsurile carcateristice ştiinţei urbanismului.

(extras din Noua Cartă de la Atena, 2003)

Turismul culinar

Generalităţi şi definiţii
Se consideră că turismul culinar ca sector al industriei turistice a apărut nu mai repede de anul 2001. La acea dată preşedintele în funcţie al Asociaţiei internaţionale de turism culinar (International Culinary Tourism Association - ICTA) a lansat documentul - program cu viziunea şi principiile directoare ale acestei noi afaceri. Fundamentul turismului culinar este constituit de ideea că mâncarea este o atracţie turistică la fel ca şi celelalte, de exemplu un muzeu. un peisaj, o grotă etc. Mai mult, se presupune că mâncarea contează ca cca. 40 % din satisfacţia totală generată de consumul produsului turistic. Ipoteza primeşte un contur ferm în contextul necesităţii fiziologice a turistului de a servi măcar cele trei mese obişnuite, zilnice. Când intră în ecuaţie şi consumul de hrană naturistă, hrănirea animalelor de companie sau altele problemele se complică şi potenţează ipoteza satisfacţiei preferenţial prin alimentaţie.

Prescriptorii valorilor universale de semnificaţie excepţională (OUV – outstanding universal values)

Introducere
Existenţa turismului cultural este de neconceput în lipsa patrimoniului istoric şi cultural, în lipsa moştenirii (heritage) naţionale. Când adâncim însă relaţia dintre patrimoniul naţional şi manifestarea unui turism cultural domestic (intern) sau internaţional lucrurile se complică cumva. Deşi o mulţime de state afişează şi se mândresc cu elemente de patrimoniu istoric şi cultural, nu se poate spune că intrările de turişti externi sunt pe măsura evaluării interne, altfel spus un număr redus de turişti externi vizitează chiar obiectivele turistice despre care estimăm că vor fi extrem de frecvent vizitate. Aceasta înseamnă că avem o problemă şi că nu am descoperit deocamdată cauzele reale. Afirmăm mereu că suntem o ţară cu un potenţial turistic de invidiat, plină de frumuseţi naturale (câteodată se vorbeşte şi despre artefacte umane), este însă adevărată afirmaţia ?
Articolul prezintă un aspect nou al problemei. El face referire la frumuseţile naturale şi antropice (obiective turistice) ca la nişte produse culturale, construite într-o manieră socio-psihologică. Credem că mai multe organizaţii specializate din lume, prin activitatea creatoare a specialiştilor acestora, prin dialogul permanent întereţinut, prin forjarea unor concepte şi stabilirea unor proceduri internaţionale, au devenit şi “prescriptori de valoare turistică”, altfel spus cei care definesc şi certifică valoarea turistică ca o derivată a valorilor universale de semnificaţie excepţională.


ICCROM Centrul internaţional pentru studii privind păstrarea şi restaurarea proprietăţii culturale (http://www.iccrom.org/)
ICCROM este o organizaţie interguvernamentală dedicată conservării moştenirii (patrimoniului)culturale. Membrii instituţiei sunt statele care şi-au declarat adeziunea. Aceasta serveşte comunitatea internaţională prin promovarea conservării tuturor tipurilor de moşteniri culturale, mobile sau immobile. Instituţia informează întreaga lume despre importanţa păstrării moştenirii culturale şi acaţionează prin: training, diseminarea cunoştineţlor, cercetare, cooperare şi luări de poziţie pentru rezolvarea problemelor de conservare.
Propunerea creării unui centru interguvernamental pentru studierea şi îmbunătăţirea metodelor de restaurare s-a făcut după sfârşitul celui de-al doilea R.M. Propunerea a fost adoptată în a 9-a sesiune a conferinţei generale UNESCO, găzduită la New Delhi, în 1956. Ţinându-se cont de agrementul încheiat cu guvernul italian Centrul internaţional pentru conservarea şi restaurarea proprietăţii culturale a fost amplasat la Roma. La sfârşitul anului 1971 un număr de 55 de state aderau deja la instituţie, în prezent fiind 126. La început, în titlul centrului erau incluse şi referirile „Centrul de la Roma” sau „Centrul internaţional pentru conservare”, însă din 1978 titlul oficial a fost fixat la ICCROM şi aşa a rămas până astăzi.
Organizaţia lucrează cu specialişti şi instituţii specializate din statele membre. Sunt incluşi oameni de ştiinţă, conservatori, restauratori, arheologi, istorici ai artei, curatori de muzee, arhitecţi, ingineri, şi urbanişti. Trebuie să menţionăm că printre primele lucrări de la înfiinţarea instituţiei s-a numărat şi restaurarea picturilor murale ale bisericilor din Moldova.


Centrul UNESCO pentru Patrimoniu Mondial (World Heritage Center)
ICOMOS (http://www.icomos.org/)
Pînă la sfârşitul secolului al XIX-lea, conservarea patrimoniul arhitectural rămâne problema internă a fiecărui stat. Acestei perioade care ar putea fi definită ca epoca naţionalismului cultural i se datorează majoritatea legislaţiilor europene despre monumente. Apar o mulţime de asociaţii pentru protecţia monumentelor, dar acţiunile acestora nu depăşesc niciodată frontierele statale în interiorul cărora au luat fiinţă. Internaţionalizarea culturală aşa cum este înţeleasă astăzi îşi are originea mai întâi în Societatea Naţiunilor apărută după Primul Război Mondial şi ulterior amplificată după cel Al Doilea Război Mondial prin crearea Organizaţiei Naţiunilor Unite şi a UNESCO (Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură). Ideea de patrimoniu internaţional apare pentru întâia oară în anul 1931 cu ocazia desfăşurării Conferinţei internaţionale de la Atena despre restaurarea monumentelor, manifestare organizată de Oficiul internaţional al muzeelor. Ideea este dezvoltată cu prilejul activităţilor celei de-a patra Adunări a congreselor internaţionale de arhitectură modernă (1933), unde arhitectul francez Corbusier a redactat întâia Cartă de la Atena. Carta a fost publicată în mod anonim şi în anul 1941 la Paris.
Ideea înfiinţării unei organizaţii internaţionale de specialişti şi profesionişti în restaurarea şi conservarea monumentelor istorice, alta decât organizaţia muzeologilor (ICOM), apare în 1957, la Paris o dată cu desfăşurarea primului Congres internaţional al arhitecţilor şi tehnicienilor de monumente istorice. Aici se exprimă dorinţa ca toate statele care nu posedă o structură guvernamentală de protecţie a monumentelor să procedeze la înfiinţarea unei structuri de tutelă, iar statele membre UNESCO să adere la Centrul internaţional de studii pentru conservarea şi restaurarea bunurilor culturale (ICCROM). În 1964, la Veneţia, au loc lucrările celui de-al doilea Congres internaţional al arhitecţilor şi tehnicienilor de monumente istorice care adoptă 13 rezoluţii, dintre care primele două remarcându-se prin semnificaţie şi importanţă. Prima rezoluţie cunoscută şi sub numele de Carta de la Veneţia reprezintă Carta internaţională a restaurării monumentelor, în vreme ce a doua rezoluţie stabileşte (şi la propunerea UNESCO) înfiinţarea Consiliului Internaţional al Monumentelor şi Siturilor – ICOMOS.


ICOM - Consiliul internaţional al muzeelor (http://icom.museum/)
ICOM este o organizaţie nonguvernamentală, creată în 1946, care menţine relaţii formale cu UNESCO şi posedă un statut consultativ în Consiliul economic şi social al ONU. Instituţia cuprinde muzee şi specialişti muzeografi şi are ca scopuri conservarea, moştenirii naturale şi culturale din lume, cea prezentă, viitoare, tangibilă sau intangibilă.


ICA – Consiliul internaţional al arhivelor (http://www.ica.org/)
Organizaţie nonguvernamentală înfiinţată în anul 1947 după modelul ICOM, are printre câteva scopuri specifice şi pe acela de a conserva moştenirea arhivistică a lumii întregi.


IIC – Institutul internaţional pentru conservarea lucrărilor artistice şi istorice (http://www.iiconservation.org/)
Înfiinţat în anul 1950 ca o societate lucrativă în Marea Britanie, cu denumirea actuală din 1955, organizaţia


Problema OUV – outstanding universal value (Valori universale de semnificaţie excepţională)
Problema valorilor universale de semnificaţie excepţională este ulterioară definirii elementelor moştenirii culturale. Astfel, Convenţia Patrimoniului Mondial (World Heritage Convention, 1972) defineşte următoarele categorii ale moştenirii culturale:

1) Monumentele: sunt lucrări de arhitectură, lucrări de sculptură ori pictură monumentală, elemente sau structuri de natură arheologică, inscripţii, grote excavate, combinaţii de trăsături care sunt de o excepţională valoare universală din perspectiva istoriei, artei şi ştiinţei;
2) Grupuri (ansambluri) de clădiri: sunt grupuri de clădiri separate sau îmbinate care datorită arhitecturii lor specifice, omogenităţii sau locului ocupat în peisaj sunt de o excepţională valoare universală din perspectiva istoriei, artei şi ştiinţei;
3) Situri (locuri): sunt lucrări produse de oameni sau combinate (produse de natură şi oameni), arii care conţin situri arheologice cu valoare universală excepţională din perspectiva ştiinţelor istorice, esteticii, etnologiei şi antropologiei.

Carta de la Veneţia (1964) defineşte la rândul său „monumentul istoric” ca fiind un concept care cuprinde nu numai lucrarea de arhitectură, ci şi ambientul urban sau rural în care este conţinută, în care se oferă dovada unei civilizaţii specifice, o dezvoltare de semnificaţie sau un eveniment istoric. De aceea, nu este nevoie ca un monument istoric să fie o mare operă de artă, acesta poate fi chiar şi una modestă, care însă şi-a dobândit semnificaţia culturală o dată cu trecerea timpului.

O interesantă definiţie este cea oferită de Legea bavareză a protecţiei monumentelor care spune că „monumentele sunt lucruri construite de oameni sau părţi ale acestor lucruri, care aparţin unei epoci trecute, şi a căror păstrare din cauza semnificaţiei istorice, artistice, ştiinţifice, folclorice şi a designului urban este în interesul public general”

Interesantă este compararea definiţiilor internaţionale cu cea românească: “În sensul prezentei legi, monumentele istorice sunt bunuri imobile, construcţii şi terenuri situate pe teritoriul României sau în afara graniţelor, proprietăţi ale statului român, semnificative pentru istoria, cultura şi civilizaţia naţională şi universală”. (Legea nr. 422 d in 18 iulie 2001 privind protejarea monumentelor istorice, înscrisă în Monitorul Oficial, Partea I nr. 407/24 iulie 2001). Putem observa generalitatea prea mare a definiţiei, ceea ce face greu de stabilit criteriile clasificatoare interne. Legea poate fi accesată prin internet sau la adresa http://www.scribd.com/doc/17275666/legea-monumentelor


OUV – outstanding universal value (Valori universale de semnificaţie excepţională)

Cel mai important concept-instrument de lucru pentru organizaţiile menţionate Una dintre definiţiile largi ale OUV ne spune că valoarea universală excepţională reprezintă o semnificaţie culturală şi/sau naturală a cărei importanţă depăşeşte frontierele statale şi devine un bun comun pentru generaţia prezentă şi viitoare a omenirii. Pentru întreaga comunitate internaţională protecţia permanentă a unei valori universale excepţionale este de cea mai mare importanţă şi de aceea a fost definit un criteriu special necesar a fi îndeplinit pentru înscrierea obiectivului în Lista patrimoniului mondial. Astfel, „pentru a fi considerat valoare universală cu semnificaţie excepţională o proprietate trebuie de asemenea să îndeplinească condiţiile integrităţii şi/sau autenticităţii şi trebuie să se bucure de o protecţie adecvată şi de un sistem de management care să-i asigure siguranţa”.

Problema sensului OUV– outstanding universal value
Dacă adjectivul „universal” nu pune probleme de traducere, în schimb cealaltă parte gramaticală posedă câteva semnificaţii mai mult decât interesante pentru problema în discuţie. Astfel, după dicţionarul englez esenţial adjectivul „outstanding” poate marca următoarele sensuri despre un obiect:

- că obiectul se distinge de altele prin excelenţă.
- că posedă o importanţă sau semnificaţie majoră.
- că obiectul este o datorie (owed as a debt)
- că obiectul are o calitate care prin ea însăşi captează atenţia (having a quality that thrusts itself into attention)

Urmărind înţelesurile adjectivului „outstanding” putem descifra faptul că o valoare universală de semnificaţie excepţională [traducerea din limba franceză – n.a.] implică mai multe probleme umane, altele decât sensul culturii şi progresul uman. Excelenţa unui obiect creat de om ţine de problema eticii muncii, de aspiraţia perfecţiunii în muncă. Obiectivul interpretat ca o datorie pune problema morală a responsabilităţii faţă de generaţiile viitoare şi întreaga omenire. Calitatea care atrage atenţia prin ea însăşi trezeşte la viaţă o mai veche explicaţie aristoteliană despre frumos şi repune problema estetică în discuţie.

Definiţiile OUV– outstanding universal value
De-a lungul timpului ICCROM a elaborat o definiţie interesantă care pune în discuţie şi soluţia problemei interesului mondial pentru o astfel de valoare. Astfel, raportul ICCROM scoate în evidenţă faptul că proprietăţile unui obiectiv de genul descris trebuie să conţină diferite valori dintre care cele mai importante acelea artistice, istorice şi tipologice.
Valoarea artistică trebuie să aibă ca referenţial o creaţie originală şi unică a cărei calitate excepţională să fie recunoscută de specialişti în domeniile respective.
Valoarea istorică stă în mărturia istorică pe care o aduce lucrarea respectivă. Mărturia poate fi privită ca intensitate sau originalitate. Astfel, pot conta diverşi factori cum ar fi unicitatea sau extrema raritate a obiectivului (documentului), gradul de noutate sau importanţa influenţei exercitate în timp şi/sau spaţiu de lucrarea respectivă, importanţa obiectivului pentru înţelegerea evoluţiei evenimentelor istorice relaţionate la obiectiv.
Valoarea tipologică este valoarea care cere o explicită şi distinctă diferenţiere faţă de cea istorică în sensul că aceasta este dată de capacitatea obiectivului de a oferi exemple tipice representative pentru o cultură confruntată cu riscul dispariţiei, chiar dacă obiectivele respective nu sunt unice în patrimonial mondial.
Anul 1976 a marcat începerea dezbaterilor ICOMOS legate de conceptul de OUV şi a fost elaborată prima încercare de definire a criteriilor pentru înscrierea unui obiectiv în Lista patrimoniului mondial. A fost delimitat operaţional conţinutul conceptului “universal” ca fiind “proprietatea unui obiectiv de a reprezenta sau simboliza idei sau valori ce sunt universal recunoscute ca importante sau care într-o anume perioadă de timp au influenţat evoluţia omenirii ca întreg”. A fost subliniată ideea prizei de conştiinţă a responsabilităţii collective, faptul că problema OUV depinde într-o măsură mare şi de mijloacele de transport şi comunicaţii, şi că trebuie facilitate accesul publicului larg şi la micile obiective care posedă “un mare potenţial pentru o valoare estetică, educaţională şi ştiinţifică”. După Raportul ICOMOS din 1976 criteriile specifice sau culturale pentru ca un obiectiv să fie declarat OUV sunt:

A – obiective care reprezintă realizări artistice unice incluzând şi operele unor arhitecţi şi constructori de renume internaţional;
B – obiective de importanţă evidentă prin influenţa pe care au exercitat-o asupra dezvoltării arhitecturii sau a aşezărilor umane, fie într-o perioadă de timp, fie într-o arie geografică;
C – obiective care sunt cele mai bune sau mai semnificative exemple pentru tipuri sau categorii ale realizărilor sociale sau artistice de înaltă marcă intelectuală;
D – obiective care sunt unice sau extreme de rare (incluzând acele caracteristici ale stilurilor tradiţionale de arhitectură, metode de construcţie sau forme ale aşezărilor umane care au fost sau sunt ameninţate cu abandonul ori distrugerea ca urmare a schimbărilor ireversibile socio-culturale sau economice);
E – obiectivele antichităţii;
F – obiective considerate esenţiale pentru înţelegerea globală a unor semnificative persoane, evenimente, religii sau filozofii.

Dar OUV trebuie să îndeplinească cumulative şi criteriul general al “unităţii şi integrităţii calităţii obiectivului”, respectivul criteriu făcând referire la amplasarea, utilitatea obiectivului, arhitectura ori designul, materialele întrebuinţate, starea de conservare şi calitatea execuţiei realizate de lucrători. Acest criteriu general va fi definit mai târziu criteriul autenticităţii.
Încă din 1976 s-a precizat faptul că certificarea unui obiectiv ca valoare universală de semnificaţie excepţională se întemeiază pe “literatura ştiinţifică specializată asupra subiectului, literatură considerată expresia cea mai evidentă a conştiinţei universale despre problema în cauză”. În Ghidul operaţional privind certificarea unui obiectiv ca valoare universală de excepţie se precizează şi faptul că Lista obiectivelor de patrimoniu mondial nu este accesibilă tuturor obiectivelor de mare interes sau valoare, ci aceasta este “o lista doar pentru obiectivele cu cea mai mare valoare din perspectivă internaţională”. Astfel, “nu trebuie să aşteptăm ca un obiectiv naţional sau regional să fie înscris în mod necesar în Lista patrimoniului mondial”.
Primul Ghid operaţional editat de ICOMOS în 1980 stabileşte ca pentru etichetarea unui obiectiv ca OUV trebuie îndeplinite simultan criteriul autenticităţii şi următoarele criterii culturale:

A - reprezintă o realizare unică, artistică sau estetică, o capodoperă a geniului uman creator;
B – a exercitat o mare influenţă într-o perioadă de timp sau într-o arie culturală a lumii, pentru dezvoltarea arhitecturii, artelor monumentale sau planificării urbane şi a teritoriului;
C – să fie o unică sau măcar o excepţională mărturie a unei civilizaţii care a dispărut;
D – să fie un exemplu relevant pentru un tip de structură care ilustrează o perioadă semnificativ istorică;
E – să fie un exemplu relevant pentru o aşezare umană tradiţională, reprezentativă pentru o cultură şi care devine vulnerabilă sub impactul schimbării ireversibile;
F – să fie direct sau indirect asociat cu evenimente, idei sau credinţe de semnificaţie universală (dar Coitetul consideră că acest criteriu justifică introducerea pe liste doar în situaţia unor circumstanţe excepţionale sau în combinaţie cu alte criterii)

De-a lungul anilor criteriile culturale au fost modificate de mai multe ori. Ghidul operaţional din 2005 aduce unele modificări şi adaugă încă patru noi criterii.

A – reprezintă o capodoperă a geniului uman creator;
B – ilustrează un important schimb de valori umane într-o perioadă de timp sau într-o arie culturală a lumii, pentru dezvoltarea arhitecturii, artelor monumentale sau planificării urbane şi a teritoriului;
C – aduce o unică sau excepţională dovadă pentru o tradiţie culturală sau o civilizaţie care a dispărut sau este încă funcţională;
d- este un exemplu relevant pentru un tip de clădire, un ansamblu architectural, tehnologic ori un teritoriu care ilustrează un stagiu semnificativ din istoria umană;
D – este un exemplu relevant pentru o aşezare umană tradiţională, o utilizare a pământului sau a mării representative pentru o cultură sau mai multe culture sau o interacţiune umană cu ambientul, în special acolo unde a devenit vulnerabil sub impactul schimbării ireversibile.
E – să fie direct sau indirect asociat cu evenimente sau tradiţii vii, cu idei, credinţe, opera artistice şi literare de semnificaţie universală (Comitetul consideră că acest criteriu este preferabil să fie utilizat numai în combinaţie cu alte criterii);
F – să conţină fenomene naturale superlative sau arii de o frumuseţe naturală excepţională şi de importanţă estetică;
G – să fie exemplu reprezentativ pentru etapele mari ale istoriei Terrei, apariţia şi evoluţia vieţii, procesele geologice semnificative în dezvoltarea formelor de relief, sau carcateristici semnificative geomorfologice ori fiziografice,
H – să fie exemplu semnificativ pentru procesele biologice şi ecologice necesare formării şi dezvoltării ecosistemelor terestre, apelor curgătoare, maritime şi de coastă; de asemenea pentru comunităţile de plante şi animale;
I – să conţină cele mai importante şi semnificative habitate naturale pentru conservarea in-situ a diversităţii biologice, incluzând acele specii ameninţate de o excepţională importanţă din punctual de vedere al ştiinţei ori conservării,

Câteva observaţii finale

1) Că moştenirea culturală este calitatea (criteriul) care acordă identitatea culturală a unui popor
2) Că identitatea culturală autentică nu este o reconstrucţie socială (sociologică) a realităţii, ci o operă de restaurare şi conservare.
3) Că identitatea culturală trebuie să cuprindă şi bunurile intangibile.
4) Că moştenirea culturală este întemeiată pe valori şi pe OUV
5) Că turismul nu poate fi relansat fără acţiunea prealabilă de restaurare a moştenirii culturale.
6) Că moştenirea culturală recunoscută oficial este capătul unui proces societal, administrativ şi birocratic
7) Că primul pas pentru recunoaşterea oficială este scrierea a cât mai multe lucări ştiinţifice despre obiectivul în cauză (dar nici literatura geografică, turistică şi vulgarizatoare nu este de omis).
8) Că utilizarea principiilor analogiei şi asemănării la scara comunităţilor locale poate crea pseudo-valori universale de semnificaţie excepţională folosibile la relansarea turismului local.
9) Că un mare număr de oameni trebuie şcolarizaţi şi pregătiţi în acest domeniu, mai ales în zonele rurale, iar finaţările ar trebui să provină de la stat, de la comunitatea locală şi de la operatorii şi agenţii turistici din zonă şi în contact cu zona respectivă.
10) Că OUV este un concept flexibil în anumite limite el poate fi resemnificat istoric
11) Că definiţiile OUV pot fi utilizate ca fundamente pentru educaţia turistică

Sensul istoriei pentru români sau istoria din noi şi cea din afara noastră
Aş fi extrem de încântat ca în dezbaterea politică cotidiană să răzbată voci despre locul românilor în lume şi în România. Mi-aş dori un dialog şi explicaţii la întrebările care mă frământă. De ce să fim români în România şi ce trebuie să facem pentru aceasta ? Ce rol ar trebui să ocupăm în ansamblul lumii (naţiuni, etnii, popoare, state) ? Şi, înainte de toate, dacă avem o istorie autentică. Pentru că din cele studiate şi expuse aici rezultă o inferenţă stranie ce implică eroarea „circulum viciosus”. Identificând istoria cu identitatea culturală, nu poţi accede la istorie dacă nu ţi-ai restaurat şi conservat monumentele. Şi dacă nu ai identitate culturală nu ai nici capacitatea de a restaura şi conserva moştenirea culturală. Asta şi pentru că „self”-ul identitar al persoanei este – urmând o direcţie psihologizantă – un construct cultural generat de identitatea naţională. Rezultă cu claritate că reconstrucţia istoriei din afara noastră ne regenerează istoria din noi, calitatea de români şi – de ce nu ? – de oameni civilizaţi şi tot mai culţi.

Câteva definiţii pentru turismul cultural

drum de piatră din oraşul Melbourne, Australia

Introducere

Revin la ideea că promovarea eficientă a unui gen turistic şi o bună afacere nu pot fi efectuate fără cunoaşterea detaliată a definiţiei respective.
Dintre toate genurile de turism practicate cel mai greu de înţeles pare a fi turismul cultural. Aceasta deoarece însăşi cultura este un concept greu definibil. Definind pe cât este posibil mai riguros cultura, vom putea înţelege mai bine şi formele de practicare a turismului cultural.
Dar, nu există o definiţie unică pentru turismul cultural, aceasta pentru că nu există nici o unică definiţie pentru conceptul totuşi prea abstract de "cultură".

Ce este cultura ?

Înainte de a trece în revistă câteva definiţii pentru termenul "cultură", trebuie să arătăm că oricare ar fi acestea ele pot fi trichotomizate în definiţii neoperaţionale (conceptuale), operaţionale (comportamentale) şi hibride (în sensul că posedă caracteristici de la primele două). În prima situaţie, referenţialul este semnificat prin concepte, în timp ce în cazul al doilea acelaşi proces este realizat prin intermediul unor comportamente umane observabile şi chiar măsurabile, în timp ce în a treia postură semnificarea este realizată prin concepte şi comportamente.
Complexitatea fenomenului denumit generic "cultură" este foarte mare şi produce două consecinţe nu dintre cele mai avantajoase: plurisemantismul şi ambiguitatea termenului. Astfel, se face că pot fi întâlnite mai degrabă perspective despre conţinutul culturii, iar nu o definiţie univocă. În sprijinul afirmaţiilor poate fi adus ca argument şi rezultatul cercetărilor a doi etnologi americani care în anul 1952 au recenzat nu mai puţin de 160 de definiţii ale cuvântului "cultură" (apud Dollot L.,1993).

Forme ale definiţiilor conceptuale
Cuvântul "cultură" ne trimite adeseori la o înţelegere antropologică (specializată) şi la altele mai puţin specifice cum sunt "divertismentul", "cunoaşterea", "înţelepciunea", "educaţia" (Evrard, 1999; Colbert et Evrard, 2000). După, Edward Hall, cultura este expresia manifestată a unei viziuni unificatoare şi stabile împărtăşită de o comunitate specifică şi creată prin confruntarea comunităţii cu problemele cruciale ale omenirii cum ar fi originea cosmosului, inpredictibilitatea ambientului natural, natura societăţii, locul ocupat de omenire în ordinea lucrurilor.

Forme ale definiţiilor comportamentale (operaţionale)
O interesantă direcţie în definirea fenomenului cultural o produc cercetările olandezului Geert Hofstede care par a evolua într-o paradigmă cognitivistă din moment ce acesta defineşte cultura ca o "programare colectivă a minţii care produce diferenţierea grupurilor umane". Substanţa definiţiei este alcătuită chiar din cuplurile criteriale explicite care produc diferenţierea grupurilor umane, anume: individualism vs. colectivism, masculinitate socială vs. feminitate socială, orientare de viaţă pe termen lung vs. orientare pe termen scurt (dinamism confucianist), gradul de eliminare a incertitudinii sociale, relaţii de forţă între guvernanţi şi guvernaţi vs. relaţii de cooperare.
După Gary Wederspahn, cultura este setul împărtăşit de asumţii, valori şi credinţe care aparţin unui grup uman şi prin intermediul cărora membrii grupului îşi organizează viaţa comună. Judecăţile universale de valoare sunt adeseori descriptori ai caracteristicilor culturale dintr-o comunitate. Astfel, pot fi următoarele: 1. participarea studenţilor la cursuri este un lucru bun. 2. pedepsirea corporală a copiilor este dăunătoare. 3. este folositor a vorbi liber, fără constrângeri. 4. lipsa curiozităţii este dăunătoare.

Definiţii tranzitive
După Clyde Kluckhohn, cultura este alcătuită din "moduri învăţate de gândire, simţire şi reacţie". Nucleul esenţial al culturii se compune din idei tradiţionale şi mai mult din valorile ataşate ideilor respective. Aşa pot fi:
1. expresii faciale

2. credinţe religioase
3. ritualuri religioase

4. importanţa acordată timpului

5. picturi

6. valori

7. literatură

8. credinţe privind creşterea copiilor

9. conceptul de conducere

10. gesturile

11. obiceiurile de vacanţă

12. conceptul de cinste, sinceritate

13. fundamentele pe care se clădeşte prietenia
14. semnificaţia modestiei
15. alimentaţia
16. obiceiurile culinare
17. semnificaţia atribuită lumii naturale
18. conceptul sinelui
19. etica muncii
20. ideea despre frumuseţe 21. muzica
22. stilurile de îmbrăcăminte
23. viziunea generală despre viaţă (ce suntem, de unde venim, încotro ne îndreptăm)
24. ideea despre spaţiul personal
25. regulile etichetei sociale

După Richard Brislin & Tomoko Yoshida, cultura este compusă din "concepte, valori şi asumţii despre viaţă, care ne dirijează comportamentul şi care sunt larg împărtăşite de o comunitate ... acestea sunt transmise de la generaţie la generaţie, foarte puţin frecvent prin învăţare explicită din partea părinţilor ... şi a altor vârstnici respectabili". Acestea ar putea fi:
1. abordarea directă a problemelor
2. centralitatea familiei

3. control extern

4. păstrarea reputaţiei

5. respect pentru vârstnici

6. empatie

7. deferenţă faţă de autoritate

8. abordarea ocolită a problemelor

9. încrederea în sine

10. egalitarianism

Concluzie

Nu putem defini în mod categoric cultura, dar pentru analizarea turismului cultural sunt extrem de utile definiţiile şi îndeosebi acelea comportamentale. Folosind conţinutul ca indicatori criteriali pentru evaluarea consumului de turism cultural, vom reuşi adecvarea produsului turistic la consumator.

Câteva definiţii mai frecvent utilizate pentru turismul cultural :

Definiţia 1. "Este turism cultural orice deplasare a unei persoane care satisface nevoia umană pentru diversitate, serveşte la sporirea nivelului cultural al persoanei şi produce contacte, experienţe şi informaţii noi"(World Travel Organisation). [definiţia largă]

Definiţia 2. "Este turism cultural deplasarea unei persoane din motive esenţial culturale cum ar fi circuitele turistice de studiu, artele prezentabile pe viu (dansul, teatrul, muzica etc.), circuite culturale, călătorii la festivaluri sau alte evenimente culturale, vizite în locuri culturale şi la monumente""(World Travel Organisation). [definiţia restrânsă] .

Definiţia 3. "Toate etapele unui voiaj în care călătorii învaţă ceva despre istoria şi moştenirea istorică a altor comunităţi sau despre felurile contemporane de gândire şi trăire a vieţii reprezintă un proces de turism cultural" (McIntosh and Goeldner).

Definiţia 4. " Turismul cultural reprezintă orice formă de turism într-un alt loc şi care implică experimentarea de către vizitator a tuturor aspectelor "culturale" ale locului, stilurile de viaţă contemporană, mâncarea, topografia, ambientul, oraşele şi satele, cât şi siturile istorice ţi performanţele culturale "(ICOMOS).

Definiţia 5. "Turismul cultural reprezintă vizitarea unei comunităţi, grup, regiuni sau instituţie de către persoane străine motivate în întregime sau în parte de interesul pentru moştenirea istorică, artistică, ştiinţifică, pentru stilul de viaţă, descoperite în acele locuri" (Silbergs).

Definiţia 6. "Participarea vizitatorilor la una sau mai multe dintre următoarele atracţii culturale: · Festivaluri sau târguri de muzică, dans, comedie arte vizuale, multi-arte (multi-arta este un program creativ de artă pentru copii, care integrează mai multe arte într-un singur proiect-[vezi http://www.multi-arts.org/01programs.htm]) şi patrimoniul (moştenirea istorică); · Arte performative sau concerte (teatru, operă, balet, muzică contemporană şi clasică) · Muzee sau galerii de artă; · Clădiri de patrimoniu istoric sau de moştenire, monumente, locuri istorice [diferenţierea se poate face în sensul că un obiectiv turistic istoric este unul în care s-au desfăşurat evenimente care au schimbat cursul istoriei, în timp ce un obiectiv turistic de moştenite este ceva care are o vechime istorică -n.n. ]; · Târguri, studiouri, ateliere de artă şi de obiecte artizanale; · Situri şi prezentări folclorice." ( după Department of Culture and the Arts, Government of Western Australia in Journey Further, in Arts & Cultural Tourism Strategy for Western Australia 2004-2008)

Definiţia 7. După municipalitatea oraşului Victoria din Australia, turismul cultural include experienţe cum ar fi: · Plimbări prin cartierele şi incintele oraşului pe drumurile pavate cu piatră; · Vizitarea siturilor Ballarat, Bendigo şi/sau Castlemaine pentru a învăţa despre Goana australiană după aur; · Întâlniri cu populaţia locală, participarea la festivalurile comunităţii; · Participarea la Festivalul popular din oraşul Port Fairy; · Vizitarea vreunui sit istoric girat de National Trust[vezi http://www.nattrust.com.au/]; · Participarea la oferta multiculturală a oraşului, de exemplu atmosfera italiană a străzii Lygon; · Vizitarea siturilor de aborigeni în Grampians sau Mildura Murray Outback; · Vizitarea artiştilor în studiourile şi galerile lor personale, şi în timpul actului de creaţie; · Participarea la reprezentaţiile teatrale la teatrele din Melbourne; · Călătorii cu trenul cu locomotivă cu aburi şi vaporul cu zbaturi"
(după site-ul web al Tourism Victoria in Australia, Victoria’s Arts, Theatres & Cultural Heritage Plan 2002 - 2006)

Definiţia 8. "Turismul cultural este întemeiat pe un conglomerat de locuri, tradiţii, arte, sărbători şi experienţe care portretizează o naţiune şi populaţia sa, reflectând diversitarea şi caracteristicile Statelor Unite ale Americii. Călătorii care se angajează în activităţi de turism cultural vizitează mai frecvent: · Locuri istorice; · Galerii de artă, teatre şi muzee; · Evenimente culturale, festivaluri şi sărbători; · Comunităţi etnice şi ţinuturi; · Obiective arhitecturale şi arheologice; · Parcuri statale şi naţionale. " ( după site-ul web al National Assembly of State Art Agencies in the USA)

Definiţia 9. "Turismul cultural cunoscut şi sub numele de turismul moştenirii culturale este călătoria direcţionată înspre experimentarea artelor, moştenirii naţionale şi a locurilor cu caracteristici unice". (după White House Conference on Travel and Tourism in the United States (1995))

Definiţia 10. "Efectuarea de vizite de către persoane din afara comunităţii-gazdă, persoane motivate total sau parţial de interesul pentru istoria, arta, stilul de viaţă, potenţialul ştiinţific, oferta de patrimoniu istoric şi cultural oferită de comunitate, regiune, grup, instituţie". (După LORD Cultural Resources Planning & Management Inc 124 City Tourism & Culture - The European Experience, extras din Brussels, February 2005, ETC Research Report, N

De la capital rural la dezvoltare turistică

Importanţa dezvoltării turistice rurale

Într-o ecuaţie de economie agrară în care tendinţa mondială demonstrează incapacitatea generării unor venituri confortabile din activitatea primară (Rural America at the Crossroads: Networking for the Future, 1991), este neîndoielnic că turismul rural începe a fi considerat din ce în ce mai mult ca una dintre activităţile economice complementare cu efecte individuale (componenţii fermelor de familie) şi la nivelul comunităţilor locale. Beneficiarii efectului de dezvoltare produs de turismul rural sunt comunitatea locală, prin implicaţiile economice şi sociale, ambientul însuşi, prin menţinerea şi dezvoltarea durabilă, şi turistul în genere, prin activităţile recreative. Turismul rural, care după Roberts şi Hall, 2001, este compus din turismul de fermă, ecoturismul, turismul de aventură în zonele rurale, turismul cultural (etnografic) în zonele rurale şi turismul de acţiune (practicarea activităţilor fizice, mai degrabă altele decât sporturile în mediul rural) are efecte în dezvoltarea pe termen lung. Dintre acestea, cel social prezintă o importanţă deosebită, fiindcă prin veniturile generate pot fi acoperite cheltuieli care permit întreţinerea serviciilor publice locale (transport, şcoală, sănătate), facilitarea amplificării contactului social între persoane, repopularea unor arii rurale defavorizate, creşterea participării de gen (femeile, cu pondere crescută de activitate în industria ospitalităţii) în economie, conservarea, protecţia şi îmbunătăţirea ambientului natural. În lipsa turismului rural nu poate fi menţinut stilul de viaţă tradiţional, conservarea naturii devine utopică, iar economia locală va fi în suferinţă.

Ce este capitalul rural

Gândind turismul rural ca pe o afacere şi o componentă economică, nu putem trece cu vederea importanţa capitalului investit pentru demararea afacerii. Dar, făcând excepţie de suma necesară pentru demararea afacerii într-o zonă rurală şi neluând în considerare, de exemplu, o livadă de pomi fructiferi, un iaz cu peşte, o pădure etc. (denumite capital natural), mai există un alt gen de capital a cărui valoare rămâne neatribuită semnificaţiei de bani şi obiecte pe care antreprenorul le utilizează pentru demararea şi menţinerea ciclului de producţie. Acesta este „capitalul rural” şi trebuie înţeles mai degrabă înscris într-o paradigmă comunicaţională actuală în care turismul este perceput ca o industrie creatoare de imagini. Capitalul rural este o sumă de imagini, elemente care aparţin ruralului. Acesta contribuie din plin la crearea identităţii destinaţiei turistice rurale, factor care este precondiţia dezvoltării afacerilor în turismul rural. Dacă este adevărat că turismul este o industrie creată prin imagine (Buck, 1993), atunci nu mai puţin real este şi faptul că elementele ruralului pot fi întrebuinţate ca imagini pentru poziţionarea destinaţiei turistice ca un loc unic în raport cu alte destinaţii. Însă, imaginile capitalului rural nu îşi aparţin numai lor însele, ci şi turistului. Într-un anumit sens, turistul utilizează empatic imaginea unei destinaţii turistice pe care deja este precondiţionat să o viziteze.

Definiţia ruralului şi elementele sale

Adăugarea la noţiunea de „capital” a unor note de conţinut care emerg din domeniul conceptului „rural” presupune clarificarea iniţială a termenului din urmă. Dar, aceasta este o întreprindere extrem de dificilă, mai ales din cauză că definirea se realizează prin opunerea către o altă categorie sociologică nu mai puţin complexă, anume „urbanul”. Definiţia facilă a simţului comun în care ruralul este tot ceea ce nu ţine de urban complică încă mai mult lucrurile prin amalgamarea până la confuzie, în detrimentul cercetării fenomenului turistic rural, precondiţia dezvoltării turistice.
Ce este, atunci, ruralul ? Îl putem înţelege mai bine prin enumerarea caracteristicilor observabile ale ”ţinutului rural”, o sociologie rurală, o monografiere a regiunilor în care fiinţe umane îşi trăiesc existenţa în condiţii specifice, diferite de acelea ale oraşului. Pentru scopurile noastre practice îl putem defini cu o bună aproximaţie identificându-l cu ţinutul rural. În această manieră, ruralul este o unitate socio-culturală particulară, modelată de forţe naturale şi culturale. Caracteristicile ţinutului rural sunt fizice şi procesuale, acestea din urmă reflectând reacţia instrumentală a lucrătorului rural (ţăranului), în scopul conservării vieţii prin lucrarea pământului. Ele sunt elementele structurale ale mediului rural (ruralului) şi pot avea următoarea componenţă:1) Modalităţile de utilizare a pământului şi activităţile conexe: aici vorbim despre ogoare, păşuni, vii, livezi, dar şi cimitire, locuri de joacă, parcuri etc.; 2) Organizarea spaţială a ţinutului: modalităţile de aşezare a elementelor ţinutului, dar şi vegetaţia, frontierele şi reţeaua vectorială a circulaţiei; 3) Adaptarea la ambient: metodele de transport, tipurile clădirilor şi materialele de construcţie, orientarea diferitelor grupări etc.; 4) Tradiţiile culturale: practicile de utilizare a pământului, clădiri şi structuri, instituţii religioase, particularităţi etnice, organizarea comunităţii, metodele de construcţie, tehnologia utilizată, abilităţi şi pieţe, mijloace de transport, utilizarea plantelor, obiceiurile de împărţire a pământurilor; 5) Reţeaua de comunicaţii: căi, drumuri, canaluri fluviale, cale ferată, şosele; 6) Demarcaţiile de frontieră: garduri, ziduri, fâşii de teren cultivat care servesc ca demarcaţie, fâşii cu vegetaţie, drumuri delimitatoare, diguri, canaluri de apă delimitatoare; 7) Vegetaţia cultivată în relaţie cu utilizarea pământului: arbori ornamentali sau pomi fructiferi, arbuşti şi tufişuri, păduri, păşuni, alei, vii, grădini, pâlcuri de arbori etc; 8) Clădiri, structuri şi obiecte: clădiri cum ar fi locuinţe, depozite, şcoli, biserici, magazii, depozite, săli de adunare etc; structuri cum ar fi diguri, baraje, canaluri, tuneluri, silozuri, poduri, şosele, mine, elevatoare agricole etc; obiecte cum ar fi monumente, mori, treierători, alte utilaje agricole etc; 9) Grupări (concentrări): centrele aşezărilor, încrucişările drumurilor, porturi, ferma, complexul minier etc; 10) Situri arheologice: urme de drumuri, ruine de fermă, mină, sisteme de irigaţii, diguri şi baraje, debarcadere, puţuri de mină; 11) Alte elemente de dimensiune mică: mici ruine, indicatori de drum, căi pentru animale, cimitire, vegetaţie izolată, fundaţii, canaluri de scurgere, margini de drum, pavaje etc. (după National Register Bulletin, U.S. Department of the Interior, 2005).

Definiţia capitalului rural şi elementele sale

Capitalul rural este o adaptare şi o extindere a noţiunii de „rural”. O definiţie simplă afirmă despre capitalul rural că este „structura zonei rurale, satele şi târgurile sale” (Countryside Agency, 2003). Dar chiar o astfel de structură am prezentat anterior. Consecinţă a definiţiei structural-funcţionaliste specialiştii ne prezintă un inventar al elementelor cu valoare de capital din structura zonei rurale. Astfel, ar fi: 1) ţinutul şi peisajul terestru ori maritim (inclusiv spaţiul, terenul); 2) viaţa sălbatică reprezentată prin floră şi faună; 3) biodiversitatea; 4) solul şi structura geologică; 5) aerul şi calitatea aerului; 6) gardurile şi delimitările spaţiale formate din tufişuri şi arbuşti; 7) construcţiile agricole, aşezările umane pornind de la locuinţe izolate până la sate, comune şi târguri (cu sens de oraşe mici cu piaţă); 8) alte elemente cu semnificaţie istorică cum sunt clădirile istorice sau foste stabilimente industriale; 9) cărări, poteci, drumuri de ţară, punţi; 10) pârîuri, râuri, iazuri, lacuri; 11) apa şi calitatea apei; 12) păduri, plantaţii; 13) obiceiuri locale distinctive, limbă, costume, stil de viaţă, mâncare, sărbători, îmbrăcăminte, tradiţii, meserii şi artefacte. (Garrod et al., 2004). Enumerarea nu epuizează posibilităţile definirii, dar trebuie acceptată ideea că tocmai elementele din structura ruralului precum şi valoarea subiectivă ataşată lor reprezintă substanţa generatoare pentru turismul rural. Fără elemente atractive şi pregnante turismul rural este inconceptibil ca afacere. Importanţa capitalului rural stă în faptul că furnizează avantaje de piaţă pentru fermieri, procesatori şi distribuitori, că reprezintă un patrimoniu valoros pentru afacerile legate de moştenirea culturală şi istorică, livrează resurse şi servicii importante ca energia eoliană, protecţia împotriva inundaţiilor, posibilităţi de recreaţie şi element de atracţie pentru investitori prin turism rural. (Countryside Agency, 2003).

Utilitatea întrebuinţării capitalului rural
Capitalul rural prezintă cîteva caracteristici care merită a fi luate în consideraţie în etapa deciziei şi a conceperii planului strategic pentru demararea unei afaceri în turismul rural. Acesta are în compoziţie şi elemente intangibile, subiective, dar chiar acestea reprezintă esenţa sa, substanţa care asigură reproducerea turismului rural şi profitul consecvent. Costurile obţinerii capitalului rural pot fi mici sau chiar nule în cazul unora dintre elementele structurale. Ce fel de cheltuieli dacă nu un consum de inteligenţă implică, de exemplu, luarea în posesie a unui peisaj, calitatea aerului, liniştea, afişarea unei tradiţii, flora şi fauna, apa etc. ? Costuri minime incumbă şi unele amenajări cu profit pe termen scurt. Profitul turismului rural provine din capitalul rural, dar parte din acesta este şi capital natural, autoregenerabil, fapt care produce multiplicarea investiţiei iniţiale. Alte cheltuieli mai speciale sunt legate de publicitatea şi reclama destinaţiei turistice, dar este de menţionat că infosfera oferă părţii interesate posibilităţi nebănuite de promovare ieftină a afacerii în turismul rural. Cel mai frecvent, capitalul rural se apropriază iniţiativelor administraţiei locale. Prin organele sale specializate, administraţia comunităţii este capabilă să procedeze la o agregare superioară a elementelor ruralului cu valenţe turistice, ulterior la integrarea sub formă de capital rural în planurile de dezvoltare. În plus, din cauza intereselor extrem de mari purtate de UE conservării naturii, siturilor istorice şi biodiversităţii posibilităţile de eligibilitate pentru proiectele de finanţare nerambursabilă sunt extrem de mari.
Riscul major al utilizării capitalului rural stă în posibilitatea confruntării turistului cu o realitate discrepantă aşteptărilor sale. Incongruentă cu imaginea creată, o atare realitate are ca efect distrugerea procesului de condiţionare instrumentală prin diminuarea calităţii subiective a experienţei turistice. Efectul imediat se traduce în reducerea drastică a consumului turistic.
Ce trebuie să înţelegem din toate cele spuse ? Că parcurgem deja etapa unei noi revoluţii industriale care ne plasează în paradigma capitalismului natural (Howken et al., Natural Capitalism: Creating the Next Industrial Revolution, 1999). Că trebuie să privim cu alţi ochi elementele ruralului care sunt totodată şi părţi ale capitalului rural, şi că de acum o semnificaţie de capital trebuie atribuită lucrurilor naturale, care până în timpurile recente nu au fost înzestrate cu o atare valoare. Cât mai rapid potenţialii investitori în turism rural trebuie să procedeze la un inventar complet al resurselor rurale, dacă este posibil solicitând totodată ajutorul şi implicarea specialiştilor din domenii conectate la studiul ruralului (sociologie, antropologie, etnografie, istorie etc.) Abordarea interdisciplinară a fenomenului aduce mari garanţii în reuşita afacerilor din mediul rural, iar întrebuinţarea capitalului rural este soluţia cea mai bună pentru întreprinzătorul care urmăreşte o dezvoltare turistică rurală autentică.(Emil POP, Cluj-Napoca, la 1 februarie, 2009)

Ciclul vieţii destinaţiei turistice

Definiţia destinaţiei turistice

În discuţiile despre turism, termenul "destinaţie" rămâne încă ambiguu şi subiect de cercetare. La urma urmei, ce este o destinaţie ? Este un hotel, un oraş, o regiune, o ţară ? Uniunea Europeană a lansat mai multe proiecte de cercetăre cu scopul conceptualizării cuvântului "destinaţie". Una dintre cele mai recente (Paskaleva-Shapira & Besson, 2005) conceptualizează destinaţia turistică ca fiind o categorie lingvistică ce exprimă funcţia unui loc în raport cu turistul. Astfel, "trăsăturile importante ale destinaţiei nu sunt atât de mult proprietăţile fizice ori tipologice ale unei dezvoltări spaţiale ce poate fi identificată ca obiect real, nici o sumă de atracţii şi facilităţi disponibile turistului, ci mai degrabă o noţiune abstractă şi neutră, modul în care aceste modele spaţiale interacţionează cu valorile socio-culturale ale turistului şi cu percepţiile sale." Dificultatea de a conceptualiza o abstacţiune a dus, într-un larg spirit pragmatic american, la o rezolvare operaţională a problemei destinaţiei, adică la nu clarificarea esenţei sale, ci la definirea prin modul cum devine "turistică". După Bierman (2003) destinaţia turistică este “o ţară, un stat, o regiune, un oraş, care este prezentat de cineva ori de entitatea însăşi ca un loc pe care turiştii vor să-l viziteze." Neţinând seama de atributele geografice sau culturale ale locului-destinaţie, Bierman ni-l prezintă ca pe un produs care devine marfă şi în consecinţă trebuie prezentat şi vândut consumatorului. Înţelegem din teoria propusă că marfa "destinaţie" este un agregat format din elemente cu ponderi diferite: caracteristicile geografice, atractorii culturali şi, îndeosebi tehnicile de vânzare. În această interpretare, este de remarcat modificarea graduală şi calitativă a importanţei factorilor semnificatori pentru conceptul "destinaţie", luând în considerare cuplul criterial intern-extern. Astfel, calităţile geografice sunt intrinseci obiectului, atractorii turistici aparţin deopotrivă de loc şi de psihologia turistului, în schimb tehnicile de vânzare aparţin extern şi exclusiv fabricanţilor de publicitate turistică şi vânzătorilor.
Ei, bine, lucrurile nu stau chiar aşa, dar definiţia se dovedeşte extrem de utilă prin complementaritatea sa cu teoria ciclului de viaţă a destinaţiei turistice(Tourism Area Life Cycle - TALC, în sensul intervenţiei active a tehnicilor de vânzare şi/sau marketing)ca factori dinamic cauzatori sau cel puţin generatori de schimbare în viaţa elementului "destinaţie" al unui produs turistic oarecare.

Ce este ciclul de viaţă al unui produs ?

Sinteza observaţiilor provenite din vânzarea produselor a dus la descoperirea faptului că vânzarea unui produs manifestă neregularităţi cantitative în timp şi în funcţie de mai mulţi factori. Proiectarea metaforică a etapelor biologice ale vieţii umane asupra fenomenului descris a generat teoria ciclului de viaţă a unui produs. Evoluţia vânzărilor poate fi reprezentată grafic ca o curbă "logistică" (o curbă care are forma literei S). S-a convenit că viaţa unui produs oarecare poate fi împărţită în 4 stadii (etape) temporale, astfel: naşterea, dezvoltarea (creşterea), maturitatea şi declinul produsului. Nu voi intra în amănuntele problemei, care aparţine marketingului general

Ciclul vieţii destinaţiei turistice

Richard Butler a defăşurat cercetări în turism timp de 40 de ani în Canada şi Marea Britanie. Este cunoscut mai ales prin adaptarea teoriei ciclului de viaţă la o destinaţie turistică (The Tourism Area Life Cycle, 1980 ), dar a efectuat numeroase cercetări cu referire la sustenabilitatea turismului şi la dezvoltarea turistică şi consecinţele corespondente. Butler diversifică prin exces stadiile ciclului de viaţă a destinaţie turistice şi - cel mai important - propune indicatori pentru recunoaşterea etapelor respective. Stadiile ciclului de viaţă turistic sunt următoarele:
1) Explorarea: este prima etapă a ciclului de viaţă turistic şi corespunde cu naşterea produsului. Stadiul este caracterizat de apariţia la destinaţie a unui mic număr de turişti nonconformişti (aventurieri) care se simt atraşi - fiindcă aşa consideră ei - de unicitatea atracţiilor naturale şi culturale ale locului. Nu există deloc facilităţi turistice sau poate extrem de puţine. Contactul localnicilor cu vizitatorii este extrem de redus sau inexistent. Uneori sau destul de des turiştii nu sunt bine primiţi de localnici.
2) Implicarea: în a 2-a etapă numărul vizitatorilor creşte şi se observă implicarea localnicilor în scopul asigurării unor servicii pentru turişti. Contactul cu turiştii se intensifică şi îşi fac apariţia puţine şi simple acţiuni publicitare pentru atragerea turiştilor. Poate fi identificată o piaţă turistică incipientă, apare un sezon turistic şi câteva agenţii (ori similare) pentru aranjamente de călătorie pentru turişti. Dezvoltările respective exercită o presiune asupra autorităţilor publice locale, astfel încât acestea iniţiază facilităţi de infrastructură turistică cum sunt drumuri, aeroporturi, porturi etc.
3) Dezvoltarea: al 3-lea stadiu este caracterizat prin apariţia unei pieţe de turism bine definite, realizată parţial ca urmare a unor acţiuni ample şi susţinute de publicitate. Atracţiile naturale şi culturale sunt puternic impregnate de specificitate şi se bucură de sprijinul unor atracţii turistice construite de oameni. Implicarea şi controlul locale încep să intre în declin, concomitent cu apariţia unor mari investitori care substituie facilităţile şi serviciile vândute de proprietarii localnici cu altele mai performante şi la o scară mai largă. Datorită investiţiilor, pot să apară modificări importante ale caracteristicilor fizico-geografice din regiune şi care să nu fie bine primite de comunitatea locală. Destinaţia devine atât de importantă încât se vor implica în control factori guvernamentali, în pofida faptului că uneori intervenţiile respective vor fi dezavuate. Pentru perioade scurte de timp numărul de turişti vizitatori îl poate depăşi pe acela al localnicilor. Începe să fie utilizată forţă de muncă externă (imigraţie). Apar industrii auxiliare şi se schimbă tipologia turistului dominant în "mediu-centric" (Plog, 1991). Intrările de turişti devin echilibrate cuprinzând în procente egale turişti care preferă călătoria solitară şi nonconformă, cât şi conformişti care doresc să fie ca ceilalţi, vizitează în grupuri şi ţin de fenomenul turismului de masă.
4) Consolidarea: Cel mai important indicator pentru atingerea etapei consolidării este exprimat prin diminuarea ratei creşterii numărului vizitatorilor. Matematic spus, într-un anumit an al dezvoltării va apare un punct de inflexiune de la care creşterile vizitatorilor de la an la an vor fi tot mai mici. Numărul total al vizitatorilor încă îl va depăşi pe acela al localnicilor, în timp ce industria, economia sunt încă în mare măsură centrate pe turism. Marketingul, publicitatea şi promovarea nu mai reuşesc să producă o rată dorită a numărului vizitatorilor, de aceea se încearcă prelungirea sezonului turistic. Numărul mare de turişti şi efectele produse de serviciile care le sunt oferite produc nemulţumire printre rezidenţii localnici. Va apare un segment extrem de bine definit de business recreaţional, în vreme ce servicii turistice istorice vor fi dezavuate.
5) Stagnarea: Este etapa în care numărul turiştilor nu mai creşte (se menţine constant) şi forma turismului de masă devine dominantă. Capacităţile de soluţionare a problemelor economice, sociale şi ambientale şi-au atins limitele. Destinaţia posedă o imagine bună, dar din nefericire nu mai poate fi îmbunătăţită. Turiştii încă revizitează destinaţia. Se manifestă încă puţine dezvoltări turistice, în special la periferia destinaţiei. Frecvenţa vânzărilor de proprietăţi turistice creşte.
6) Declinul: Butler caracterizează etapa declinului prin reducerea pieţei turistice şi inabilitatea de a competiţiona cu atracţii turistice de tip nou. Cifra de afaceri poate fi încă mare, dar facilităţile turistice încep să fie convertite către alte utilizări (de exemplu hotelurile turistice pot deveni blocuri de locuinţe pentru închiriat, case pentru pensionari sau spitaluri). Implicarea şi controlul locale pot creşte numai dacă proprietarii rezidenţi reuşesc să recumpere obiectivele turistice la preţuri mici.
7) Reîntinerirea (relansarea): este stadiul care nu poate fi atins decât prin schimbarea completă a atracţiilor turistice pe care a fost întemeiat turismul dintr-o regiune. Schimbarea poate fi făcută prin realizarea unor obiective construite de om (parcuri tematice, cazinouri, etc), prin utilizarea unor resurse încă neexploatate ori printr-o mai bună utilizare a unor resurse existente, încă nu foarte atractive. Pentru a relansa un obiectiv turistic în declin trebuie conjugate eforturile autorităţilor publice şi ale investitorilor locali, cu scopul descoperirii unor noi pieţe pentru desfacerea produselor turistice, în special pentru consumatori cu interese specifice ori alte grupuri de acţiune. În această etapă creşte foarte mult competitivitatea cu alte regiuni turistice.

Graficul generic al ciclului de viaţă a unei destinaţii turistice



Comentarii despre teorie

Modelul TALC (Butler, 1980) poate fi un instrument de valoare pentru analiza gradului de dezvoltare a unei pieţe turistice. Indicatorii avansaţi de cercetător pot fi utilizaţi de proprietarii obiectivelor turistice pentru monitorizarea "sănătăţii" afacerii. Modelul facilitează analiza relaţiilor dintre piaţa turistică, resursele turistice şi profilul consumatorului de turism. Teoria ajută şi la facilitarea descoperiirii unor cauze ascunse ce pot sprijini dezvoltarea economiei turistice.
Modelul TALC poate fi utilizat pentru prognoze, cu condiţia existenţei a trei factori preliminari:
- cunoaşterea forţelor structurale care produc dinamica turismului în regiune;
- utilizarea indicatorilor TALC drept criterii pentru perceperea atuurilor şi ameninţărilor la adresa businessului turistic local;
- date suficiente şi prelevate pe o lungă durată, pentru interpretarea situaţiei actuale şi identificarea stadiului din ciclul de viaţă a unei destinaţii turistice.
Ţinând seama de cele spuse nu mai rămâne decât să ne punem pe treabă.

Turismul rural şi de fermă în câteva cuvinte

Introducere

Turismul de fermă este una dintre componentele turismului rural (după Roberts şi Hall, 2001). Celelalte elemente sunt ecoturismul, turismul de aventură în zonele rurale, turismul cultural (etnografic) în zonele rurale şi turismul de acţiune (practicarea activităţilor fizice, mai degrabă altele decât sporturile în mediul rural). Cea mai utilizată formă a turismului rural este activitatea turistică în zonele rurale, care are diferite înţelesuri în statele lumii.

Definiţia turismului rural

În Uniunea Europeană turismul rural este înţeles mai mult ca turismul de activitate în zone rurale, neglijându-se semnificaţiile celorlalte componente. Una dintre definiţiile bune ale turismului rural este aceea care ne spune că "este un turism al vieţii naturale care este opus formelor de turism comerciale şi organizate în locaţii cu destinaţie şi scop comerciale; prin turismul rural, clientul (turist)are acces nemijlocit la mediul ambiant natural" (Hill et al, 1996). Am înţelege de aici, că turismul rural este mai degrabă o adaptare a ruralului la activitatea de turism şi nu o construcţie cu scop de turism rural. În fapt, situaţia pseudo-turismului rural nu este o raritate la noi. O clădire construită de un investitor care-i atribuie o destinaţie de "pensiune agroturistică" cu greu poate fi încadrată în turismul rural, dacă nu respectă condiţiile definiţiei. Cu atât mai puţin în turismul de fermă. Este util,când luăm în considerare construcţia în zone rurale să recurgem la definiţiile bazate pe demografia regiunii. Astfel, în Polonia o zonă este catalogată drept rurală atunci când densitatea populaţiei este sub 100 locuitori/kmp.

Restricţiile şi condiţiile turismului rural

După Lane, 1994, elementele definitorii cheie pentru turismul rural sunt:
- localizarea într-o zonă rurală;
- funcţionalitate rurală, adică realizat pe caracteristicile specifice ale unei mici gospodării (întreprinderi) din lumea rurală, spaţiu deschis, contact cu natura şi cu moştenirea geografică naturală, societăţi şi practici tradiţionale;
- participarea nemijlocită la activităţi, tradiţii şi stiluri de viaţă ale comunităţii locale;
- relaţii puternice interpersonale
- ca scară de mărime este adaptat ruralului (clădiri, aşezări, spaţii, toate la scară mică);
- caracter tradiţional, dezvoltarea întreprinderii se face natural şi încet, în conexiune cu familii locale;
- adeseori turismul rural este o iniţiativă locală, în scopul de a dezvolta economic pe termen lung spaţiul comunităţii;
- un mare procent din beneficiul activităţilor turistice revine comunităţii.

Definiţia turismului de fermă

Conceptul de turism de fermă este întâlnit în diverse locuri şi cu denumirile de agroturism sau agriturism (la noi în ţară - agroturism, dar poate că turismul de fermă ar fi fost o definiţie mai utilă pentru înţelegerea fenomenului). Definiţia turismului de fermă circumscrie ideea "turismului practicat în gospodării rurale şi unde lucrările rurale alcătuiesc o parte din produsul turistic, din perspectiva consumatorului turist"(Roberts & Hall, 2001). În turismul de fermă, activităţile principale sunt cultivarea pământului şi creşterea animalelor, iar turismul este doar o activitate secundară.

Frământările investitorului în turismul de fermă

Ar fi extrem de util ca o persoană oarecare ce doreşte să investească în turismul rural să fie îngrijorată şi să-şi pună înainte de avansarea afacerii următoarele întrebări:
- Este proprietatea mea accesibilă oricui care posedă un autoturism obişnuit ?
- Este drumul de acces către ferma mea practicabil pe vreme ploioasă ?
- Posedă ferma mea un specific care să o diferenţieze de celelalte ?
- Este cazarea pe care o asigur confortabilă şi la standardele segmentului de piaţă pe care încerc să-l atrag ?
- Posed suficient spaţiu liber în interiorul clădirii pentru turişti şi familie ?
- Există în comunitate lucruri interesante de văzut şi cunosc eu amănunte despre acestea ?
- Există obiective turistice de interes naţional în apropiere şi sunt eu în măsură să îndeplinesc atribuţiile unui ghid pentru vizitatorii mei ?


Componentele turismului de fermă

Observarea atentă a activităţilor desfăşurate în structurile încadrabile definiţiei turismului de fermă a dus la inventarierea unui număr de acţiuni specifice, astfel:
- cazare într-un ambient tradiţional şi într-o atmosferă de familie (cu respectarea standardelor de confort);
- hrănirea turistului cu respectarea tradiţiilor culinare şi într-o atmosferă de familie ;
- terapie tradiţională (călcatul ursului, pus lipitori, plante de leac etc.)
- cura de struguri
- săli de tradiţie gospodărească, galerie, muzeu;
- parc tematic al gospodăriei (micro-zoo cu animalele de casă, organizarea culturilor etc.);
- drumeţii şi circuituri turistice în spaţiul patrimoniului funciar şi mobil;
- vizite educaţionale;
- participare la activităţi specifice gospodăriei: călărie, pescuit, culegerea recoltei, culegerea fructelor, culegerea plantelor medicinale, mulgerea vacilor, culegerea ciupercilor, hrănirea animalelor, strângerea ouălor, recoltarea mierii etc.;
- cursuri pentru învăţarea activităţilor gospodăreşti specifice: arat, semănat, conducerea tractorului, îngrijirea animalelor;
- stand(magazin)de fermă cu obiecte artizanale şi produse tradiţionale;
- stand (magazin)de fermă pentru produse tradiţionale alimentare şi condimentare: băuturi, sucuri, lapte, brânzeturi, miere, fructe prospete ori conservate, legume proaspete ori conservate, oţet, amestecuri de condimente etc.;

(Pop Emil; proprietarii de pensiuni agroturistice care doresc planuri de promovare şi marketing pentru întreprinderea lor îmi pot scrie la adresa pop.emil@gmail.com)

Despre consumul turistic al obiectelor artizanale

Dezvoltarea agroturismului este indisociabilă de industria suvenirurilor. O pensiune agroturistică trebuie să ofere turiştilor nu numai cazare personalizată şi hrănire cu produse locale, ci şi animaţie turistică şi - de ce nu ? - produse artizanale specifice. Trebuie să remarcăm că sistemele actuale de învăţământ formal, informal şi non-formal nu mai asigură corespunzător pregătirea unor meşteşugari, artizani, artişti populari, producători de obiecte lucrate manual, adică tocmai de persoanele trebuincioase pentru realizarea unor obiecte dorite de turişti. Fenomenul se manifestă ca şi cum ar exista un dezinteres atât din partea autorităţilor care construiesc strategiile dezvoltării turistice, cât şi de la subiecţii acţiunilor formative. Totuşi, fără această mică industrie, nu numai că se pierd fluxuri monetare importante pentru actorii economici din turism, dar este afectată însăşi satisfacţia turiştilor, cu consecinţe dezastruoase pe termen lung. Cooperarea între proprietarii de pensiuni, şcoală şi autorităţile locale, în vederea creăriişi dezvoltării unei mici industrii locale de obiecte artizanale pare a fi cea mai profitabilă soluţie. În acest spirit am extras câteva concluzii dintr-un raport despre preferinţele de consum ale turiştilor legate de obiectele artizanale.

Raport
Cumpărăturile reprezintă o activitate importantă pentru turişti. După hrănire şi cazare, turiştii cheltuiesc bani pentru îmbrăcăminte, obiecte meşteşugăreşti şi produse alimentare tradiţionale. Se apreciază că 70 % din turiştii americani din statele Iowa, Minnesota şi Nebraska cumpără obiecte manufacturate cu scopul de a le servi pentru viitoare cadouri sau ca amintire (suvenir).
Turiştii doresc obiecte meşteşugăreşti pe care să le afişeze în locuinţele lor şi, dacă este posibil, să le utilizeze. De asemenea, caută diferite obiecte pentru colecţiile personale şi bijuterii. Sunt bucuroşi să găsească şi să achiziţioneze mărfuri de sezon. Preferă obiecte din lemn, după care acceptă şi alte materiale (metal, os, plastic, ţesături). Obiectele cumpărate sunt încărcate cu semnificaţie simbolică în special dacă sunt cumpărate ca suveniruri care să reflecte evenimente deosebite localizate în situri turistice sau înşile caracteristicile de atractivitate ale sitului turistic. Turiştii apreciază mult dacă sunt informaţi despre cum poate fi utilizat un obiect meşteşugăresc. Consideră informaţia scrisă despre păstrarea în siguranţă a obiectului, măsurile de securitate (dacă este cazul)şi materialele utilizate la producerea obiectului. Testaţi în legătură cu preferinţele legate de natura materialului din care este confecţionat obiectul, turiştii au răspuns că nu găsesc suficiente obiecte artizanale realizate din piele, sticlă. Cât despre destinaţia obiectelor, ei au răspuns că sunt insuficiente jucăriile confecţionate manual, bijuterii şi îmbrăcăminte, artizanale. S-au plâns că se găsesc prea multe obiecte artizanale din ţesături şi hârtie, obiecte pictate şi în general prea multe care au valoare decorativă în detrimentul celei practice.
Turiştii se informează cu predilecţie despre magazinele şi locurile unde pot cumpăra obiecte artizanale din următoarele surse: oficiile de informaţii turistice, articole din ziare şi reviste, ghiduri turistice, prieteni, personalul hotelului şi rezidenţi localnici, publicitatea ziarelor locale.
Se cheltuieşte o sumă cuprinsă între 5-30 $ pe obiect în funcţie de persoana căreia îi este destinată.
Turiştii îi apreciază pe vânzătorii care au un comportament plăcut, le oferă informaţii despre obiectele artizanale şi le permit să cerceteze în voie rafturile (standurile) cu produse. (adaptare din "Marketing Crafts and Other Products to Tourists: A Guide for Craft Producers, Craft Retailers, Communities, Tourist Attractions, and Hospitality Services". 1992. North Central Regional Extension Pub. #445. University of Nebraska, IANR Communications and Computing Services, Lincoln, NE 68583-0918; (402) 472-3023.)

În fotografie, poate fi observată diaporama în mărime reală a atelierului în care o femeie maghiară pregăteşte în mod tradiţional turtă dulce. Diaporama este parte din Muzeul Păstorilor adăpostit într-un vechi şopron din localitatea Nagycsárda, în centrul turistic Hortobágy (Ungaria), unde sunt expuse obiecte şi activităţi tradiţionale din viaţa locuitorilor de altădată. Fotografia a fost făcută de mine în excursia pe care am efectuat-o în luna august, 2008.