Introducere
Existenţa turismului cultural este de neconceput în lipsa patrimoniului istoric şi cultural, în lipsa moştenirii (heritage) naţionale. Când adâncim însă relaţia dintre patrimoniul naţional şi manifestarea unui turism cultural domestic (intern) sau internaţional lucrurile se complică cumva. Deşi o mulţime de state afişează şi se mândresc cu elemente de patrimoniu istoric şi cultural, nu se poate spune că intrările de turişti externi sunt pe măsura evaluării interne, altfel spus un număr redus de turişti externi vizitează chiar obiectivele turistice despre care estimăm că vor fi extrem de frecvent vizitate. Aceasta înseamnă că avem o problemă şi că nu am descoperit deocamdată cauzele reale. Afirmăm mereu că suntem o ţară cu un potenţial turistic de invidiat, plină de frumuseţi naturale (câteodată se vorbeşte şi despre artefacte umane), este însă adevărată afirmaţia ?
Articolul prezintă un aspect nou al problemei. El face referire la frumuseţile naturale şi antropice (obiective turistice) ca la nişte produse culturale, construite într-o manieră socio-psihologică. Credem că mai multe organizaţii specializate din lume, prin activitatea creatoare a specialiştilor acestora, prin dialogul permanent întereţinut, prin forjarea unor concepte şi stabilirea unor proceduri internaţionale, au devenit şi “prescriptori de valoare turistică”, altfel spus cei care definesc şi certifică valoarea turistică ca o derivată a valorilor universale de semnificaţie excepţională.
ICCROM Centrul internaţional pentru studii privind păstrarea şi restaurarea proprietăţii culturale (http://www.iccrom.org/)
ICCROM este o organizaţie interguvernamentală dedicată conservării moştenirii (patrimoniului)culturale. Membrii instituţiei sunt statele care şi-au declarat adeziunea. Aceasta serveşte comunitatea internaţională prin promovarea conservării tuturor tipurilor de moşteniri culturale, mobile sau immobile. Instituţia informează întreaga lume despre importanţa păstrării moştenirii culturale şi acaţionează prin: training, diseminarea cunoştineţlor, cercetare, cooperare şi luări de poziţie pentru rezolvarea problemelor de conservare.
Propunerea creării unui centru interguvernamental pentru studierea şi îmbunătăţirea metodelor de restaurare s-a făcut după sfârşitul celui de-al doilea R.M. Propunerea a fost adoptată în a 9-a sesiune a conferinţei generale UNESCO, găzduită la New Delhi, în 1956. Ţinându-se cont de agrementul încheiat cu guvernul italian Centrul internaţional pentru conservarea şi restaurarea proprietăţii culturale a fost amplasat la Roma. La sfârşitul anului 1971 un număr de 55 de state aderau deja la instituţie, în prezent fiind 126. La început, în titlul centrului erau incluse şi referirile „Centrul de la Roma” sau „Centrul internaţional pentru conservare”, însă din 1978 titlul oficial a fost fixat la ICCROM şi aşa a rămas până astăzi.
Organizaţia lucrează cu specialişti şi instituţii specializate din statele membre. Sunt incluşi oameni de ştiinţă, conservatori, restauratori, arheologi, istorici ai artei, curatori de muzee, arhitecţi, ingineri, şi urbanişti. Trebuie să menţionăm că printre primele lucrări de la înfiinţarea instituţiei s-a numărat şi restaurarea picturilor murale ale bisericilor din Moldova.
Centrul UNESCO pentru Patrimoniu Mondial (World Heritage Center)
ICOMOS (http://www.icomos.org/)
Pînă la sfârşitul secolului al XIX-lea, conservarea patrimoniul arhitectural rămâne problema internă a fiecărui stat. Acestei perioade care ar putea fi definită ca epoca naţionalismului cultural i se datorează majoritatea legislaţiilor europene despre monumente. Apar o mulţime de asociaţii pentru protecţia monumentelor, dar acţiunile acestora nu depăşesc niciodată frontierele statale în interiorul cărora au luat fiinţă. Internaţionalizarea culturală aşa cum este înţeleasă astăzi îşi are originea mai întâi în Societatea Naţiunilor apărută după Primul Război Mondial şi ulterior amplificată după cel Al Doilea Război Mondial prin crearea Organizaţiei Naţiunilor Unite şi a UNESCO (Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură). Ideea de patrimoniu internaţional apare pentru întâia oară în anul 1931 cu ocazia desfăşurării Conferinţei internaţionale de la Atena despre restaurarea monumentelor, manifestare organizată de Oficiul internaţional al muzeelor. Ideea este dezvoltată cu prilejul activităţilor celei de-a patra Adunări a congreselor internaţionale de arhitectură modernă (1933), unde arhitectul francez Corbusier a redactat întâia Cartă de la Atena. Carta a fost publicată în mod anonim şi în anul 1941 la Paris.
Ideea înfiinţării unei organizaţii internaţionale de specialişti şi profesionişti în restaurarea şi conservarea monumentelor istorice, alta decât organizaţia muzeologilor (ICOM), apare în 1957, la Paris o dată cu desfăşurarea primului Congres internaţional al arhitecţilor şi tehnicienilor de monumente istorice. Aici se exprimă dorinţa ca toate statele care nu posedă o structură guvernamentală de protecţie a monumentelor să procedeze la înfiinţarea unei structuri de tutelă, iar statele membre UNESCO să adere la Centrul internaţional de studii pentru conservarea şi restaurarea bunurilor culturale (ICCROM). În 1964, la Veneţia, au loc lucrările celui de-al doilea Congres internaţional al arhitecţilor şi tehnicienilor de monumente istorice care adoptă 13 rezoluţii, dintre care primele două remarcându-se prin semnificaţie şi importanţă. Prima rezoluţie cunoscută şi sub numele de Carta de la Veneţia reprezintă Carta internaţională a restaurării monumentelor, în vreme ce a doua rezoluţie stabileşte (şi la propunerea UNESCO) înfiinţarea Consiliului Internaţional al Monumentelor şi Siturilor – ICOMOS.
ICOM - Consiliul internaţional al muzeelor (http://icom.museum/)
ICOM este o organizaţie nonguvernamentală, creată în 1946, care menţine relaţii formale cu UNESCO şi posedă un statut consultativ în Consiliul economic şi social al ONU. Instituţia cuprinde muzee şi specialişti muzeografi şi are ca scopuri conservarea, moştenirii naturale şi culturale din lume, cea prezentă, viitoare, tangibilă sau intangibilă.
ICA – Consiliul internaţional al arhivelor (http://www.ica.org/)
Organizaţie nonguvernamentală înfiinţată în anul 1947 după modelul ICOM, are printre câteva scopuri specifice şi pe acela de a conserva moştenirea arhivistică a lumii întregi.
IIC – Institutul internaţional pentru conservarea lucrărilor artistice şi istorice (http://www.iiconservation.org/)
Înfiinţat în anul 1950 ca o societate lucrativă în Marea Britanie, cu denumirea actuală din 1955, organizaţia
Problema OUV – outstanding universal value (Valori universale de semnificaţie excepţională)
Problema valorilor universale de semnificaţie excepţională este ulterioară definirii elementelor moştenirii culturale. Astfel, Convenţia Patrimoniului Mondial (World Heritage Convention, 1972) defineşte următoarele categorii ale moştenirii culturale:
1) Monumentele: sunt lucrări de arhitectură, lucrări de sculptură ori pictură monumentală, elemente sau structuri de natură arheologică, inscripţii, grote excavate, combinaţii de trăsături care sunt de o excepţională valoare universală din perspectiva istoriei, artei şi ştiinţei;
2) Grupuri (ansambluri) de clădiri: sunt grupuri de clădiri separate sau îmbinate care datorită arhitecturii lor specifice, omogenităţii sau locului ocupat în peisaj sunt de o excepţională valoare universală din perspectiva istoriei, artei şi ştiinţei;
3) Situri (locuri): sunt lucrări produse de oameni sau combinate (produse de natură şi oameni), arii care conţin situri arheologice cu valoare universală excepţională din perspectiva ştiinţelor istorice, esteticii, etnologiei şi antropologiei.
Carta de la Veneţia (1964) defineşte la rândul său „monumentul istoric” ca fiind un concept care cuprinde nu numai lucrarea de arhitectură, ci şi ambientul urban sau rural în care este conţinută, în care se oferă dovada unei civilizaţii specifice, o dezvoltare de semnificaţie sau un eveniment istoric. De aceea, nu este nevoie ca un monument istoric să fie o mare operă de artă, acesta poate fi chiar şi una modestă, care însă şi-a dobândit semnificaţia culturală o dată cu trecerea timpului.
O interesantă definiţie este cea oferită de Legea bavareză a protecţiei monumentelor care spune că „monumentele sunt lucruri construite de oameni sau părţi ale acestor lucruri, care aparţin unei epoci trecute, şi a căror păstrare din cauza semnificaţiei istorice, artistice, ştiinţifice, folclorice şi a designului urban este în interesul public general”
Interesantă este compararea definiţiilor internaţionale cu cea românească: “În sensul prezentei legi, monumentele istorice sunt bunuri imobile, construcţii şi terenuri situate pe teritoriul României sau în afara graniţelor, proprietăţi ale statului român, semnificative pentru istoria, cultura şi civilizaţia naţională şi universală”. (Legea nr. 422 d in 18 iulie 2001 privind protejarea monumentelor istorice, înscrisă în Monitorul Oficial, Partea I nr. 407/24 iulie 2001). Putem observa generalitatea prea mare a definiţiei, ceea ce face greu de stabilit criteriile clasificatoare interne. Legea poate fi accesată prin internet sau la adresa http://www.scribd.com/doc/17275666/legea-monumentelor
OUV – outstanding universal value (Valori universale de semnificaţie excepţională)
Cel mai important concept-instrument de lucru pentru organizaţiile menţionate Una dintre definiţiile largi ale OUV ne spune că valoarea universală excepţională reprezintă o semnificaţie culturală şi/sau naturală a cărei importanţă depăşeşte frontierele statale şi devine un bun comun pentru generaţia prezentă şi viitoare a omenirii. Pentru întreaga comunitate internaţională protecţia permanentă a unei valori universale excepţionale este de cea mai mare importanţă şi de aceea a fost definit un criteriu special necesar a fi îndeplinit pentru înscrierea obiectivului în Lista patrimoniului mondial. Astfel, „pentru a fi considerat valoare universală cu semnificaţie excepţională o proprietate trebuie de asemenea să îndeplinească condiţiile integrităţii şi/sau autenticităţii şi trebuie să se bucure de o protecţie adecvată şi de un sistem de management care să-i asigure siguranţa”.
Problema sensului OUV– outstanding universal value
Dacă adjectivul „universal” nu pune probleme de traducere, în schimb cealaltă parte gramaticală posedă câteva semnificaţii mai mult decât interesante pentru problema în discuţie. Astfel, după dicţionarul englez esenţial adjectivul „outstanding” poate marca următoarele sensuri despre un obiect:
- că obiectul se distinge de altele prin excelenţă.
- că posedă o importanţă sau semnificaţie majoră.
- că obiectul este o datorie (owed as a debt)
- că obiectul are o calitate care prin ea însăşi captează atenţia (having a quality that thrusts itself into attention)
Urmărind înţelesurile adjectivului „outstanding” putem descifra faptul că o valoare universală de semnificaţie excepţională [traducerea din limba franceză – n.a.] implică mai multe probleme umane, altele decât sensul culturii şi progresul uman. Excelenţa unui obiect creat de om ţine de problema eticii muncii, de aspiraţia perfecţiunii în muncă. Obiectivul interpretat ca o datorie pune problema morală a responsabilităţii faţă de generaţiile viitoare şi întreaga omenire. Calitatea care atrage atenţia prin ea însăşi trezeşte la viaţă o mai veche explicaţie aristoteliană despre frumos şi repune problema estetică în discuţie.
Definiţiile OUV– outstanding universal value
De-a lungul timpului ICCROM a elaborat o definiţie interesantă care pune în discuţie şi soluţia problemei interesului mondial pentru o astfel de valoare. Astfel, raportul ICCROM scoate în evidenţă faptul că proprietăţile unui obiectiv de genul descris trebuie să conţină diferite valori dintre care cele mai importante acelea artistice, istorice şi tipologice.
Valoarea artistică trebuie să aibă ca referenţial o creaţie originală şi unică a cărei calitate excepţională să fie recunoscută de specialişti în domeniile respective.
Valoarea istorică stă în mărturia istorică pe care o aduce lucrarea respectivă. Mărturia poate fi privită ca intensitate sau originalitate. Astfel, pot conta diverşi factori cum ar fi unicitatea sau extrema raritate a obiectivului (documentului), gradul de noutate sau importanţa influenţei exercitate în timp şi/sau spaţiu de lucrarea respectivă, importanţa obiectivului pentru înţelegerea evoluţiei evenimentelor istorice relaţionate la obiectiv.
Valoarea tipologică este valoarea care cere o explicită şi distinctă diferenţiere faţă de cea istorică în sensul că aceasta este dată de capacitatea obiectivului de a oferi exemple tipice representative pentru o cultură confruntată cu riscul dispariţiei, chiar dacă obiectivele respective nu sunt unice în patrimonial mondial.
Anul 1976 a marcat începerea dezbaterilor ICOMOS legate de conceptul de OUV şi a fost elaborată prima încercare de definire a criteriilor pentru înscrierea unui obiectiv în Lista patrimoniului mondial. A fost delimitat operaţional conţinutul conceptului “universal” ca fiind “proprietatea unui obiectiv de a reprezenta sau simboliza idei sau valori ce sunt universal recunoscute ca importante sau care într-o anume perioadă de timp au influenţat evoluţia omenirii ca întreg”. A fost subliniată ideea prizei de conştiinţă a responsabilităţii collective, faptul că problema OUV depinde într-o măsură mare şi de mijloacele de transport şi comunicaţii, şi că trebuie facilitate accesul publicului larg şi la micile obiective care posedă “un mare potenţial pentru o valoare estetică, educaţională şi ştiinţifică”. După Raportul ICOMOS din 1976 criteriile specifice sau culturale pentru ca un obiectiv să fie declarat OUV sunt:
A – obiective care reprezintă realizări artistice unice incluzând şi operele unor arhitecţi şi constructori de renume internaţional;
B – obiective de importanţă evidentă prin influenţa pe care au exercitat-o asupra dezvoltării arhitecturii sau a aşezărilor umane, fie într-o perioadă de timp, fie într-o arie geografică;
C – obiective care sunt cele mai bune sau mai semnificative exemple pentru tipuri sau categorii ale realizărilor sociale sau artistice de înaltă marcă intelectuală;
D – obiective care sunt unice sau extreme de rare (incluzând acele caracteristici ale stilurilor tradiţionale de arhitectură, metode de construcţie sau forme ale aşezărilor umane care au fost sau sunt ameninţate cu abandonul ori distrugerea ca urmare a schimbărilor ireversibile socio-culturale sau economice);
E – obiectivele antichităţii;
F – obiective considerate esenţiale pentru înţelegerea globală a unor semnificative persoane, evenimente, religii sau filozofii.
Dar OUV trebuie să îndeplinească cumulative şi criteriul general al “unităţii şi integrităţii calităţii obiectivului”, respectivul criteriu făcând referire la amplasarea, utilitatea obiectivului, arhitectura ori designul, materialele întrebuinţate, starea de conservare şi calitatea execuţiei realizate de lucrători. Acest criteriu general va fi definit mai târziu criteriul autenticităţii.
Încă din 1976 s-a precizat faptul că certificarea unui obiectiv ca valoare universală de semnificaţie excepţională se întemeiază pe “literatura ştiinţifică specializată asupra subiectului, literatură considerată expresia cea mai evidentă a conştiinţei universale despre problema în cauză”. În Ghidul operaţional privind certificarea unui obiectiv ca valoare universală de excepţie se precizează şi faptul că Lista obiectivelor de patrimoniu mondial nu este accesibilă tuturor obiectivelor de mare interes sau valoare, ci aceasta este “o lista doar pentru obiectivele cu cea mai mare valoare din perspectivă internaţională”. Astfel, “nu trebuie să aşteptăm ca un obiectiv naţional sau regional să fie înscris în mod necesar în Lista patrimoniului mondial”.
Primul Ghid operaţional editat de ICOMOS în 1980 stabileşte ca pentru etichetarea unui obiectiv ca OUV trebuie îndeplinite simultan criteriul autenticităţii şi următoarele criterii culturale:
A - reprezintă o realizare unică, artistică sau estetică, o capodoperă a geniului uman creator;
B – a exercitat o mare influenţă într-o perioadă de timp sau într-o arie culturală a lumii, pentru dezvoltarea arhitecturii, artelor monumentale sau planificării urbane şi a teritoriului;
C – să fie o unică sau măcar o excepţională mărturie a unei civilizaţii care a dispărut;
D – să fie un exemplu relevant pentru un tip de structură care ilustrează o perioadă semnificativ istorică;
E – să fie un exemplu relevant pentru o aşezare umană tradiţională, reprezentativă pentru o cultură şi care devine vulnerabilă sub impactul schimbării ireversibile;
F – să fie direct sau indirect asociat cu evenimente, idei sau credinţe de semnificaţie universală (dar Coitetul consideră că acest criteriu justifică introducerea pe liste doar în situaţia unor circumstanţe excepţionale sau în combinaţie cu alte criterii)
De-a lungul anilor criteriile culturale au fost modificate de mai multe ori. Ghidul operaţional din 2005 aduce unele modificări şi adaugă încă patru noi criterii.
A – reprezintă o capodoperă a geniului uman creator;
B – ilustrează un important schimb de valori umane într-o perioadă de timp sau într-o arie culturală a lumii, pentru dezvoltarea arhitecturii, artelor monumentale sau planificării urbane şi a teritoriului;
C – aduce o unică sau excepţională dovadă pentru o tradiţie culturală sau o civilizaţie care a dispărut sau este încă funcţională;
d- este un exemplu relevant pentru un tip de clădire, un ansamblu architectural, tehnologic ori un teritoriu care ilustrează un stagiu semnificativ din istoria umană;
D – este un exemplu relevant pentru o aşezare umană tradiţională, o utilizare a pământului sau a mării representative pentru o cultură sau mai multe culture sau o interacţiune umană cu ambientul, în special acolo unde a devenit vulnerabil sub impactul schimbării ireversibile.
E – să fie direct sau indirect asociat cu evenimente sau tradiţii vii, cu idei, credinţe, opera artistice şi literare de semnificaţie universală (Comitetul consideră că acest criteriu este preferabil să fie utilizat numai în combinaţie cu alte criterii);
F – să conţină fenomene naturale superlative sau arii de o frumuseţe naturală excepţională şi de importanţă estetică;
G – să fie exemplu reprezentativ pentru etapele mari ale istoriei Terrei, apariţia şi evoluţia vieţii, procesele geologice semnificative în dezvoltarea formelor de relief, sau carcateristici semnificative geomorfologice ori fiziografice,
H – să fie exemplu semnificativ pentru procesele biologice şi ecologice necesare formării şi dezvoltării ecosistemelor terestre, apelor curgătoare, maritime şi de coastă; de asemenea pentru comunităţile de plante şi animale;
I – să conţină cele mai importante şi semnificative habitate naturale pentru conservarea in-situ a diversităţii biologice, incluzând acele specii ameninţate de o excepţională importanţă din punctual de vedere al ştiinţei ori conservării,
Câteva observaţii finale
1) Că moştenirea culturală este calitatea (criteriul) care acordă identitatea culturală a unui popor
2) Că identitatea culturală autentică nu este o reconstrucţie socială (sociologică) a realităţii, ci o operă de restaurare şi conservare.
3) Că identitatea culturală trebuie să cuprindă şi bunurile intangibile.
4) Că moştenirea culturală este întemeiată pe valori şi pe OUV
5) Că turismul nu poate fi relansat fără acţiunea prealabilă de restaurare a moştenirii culturale.
6) Că moştenirea culturală recunoscută oficial este capătul unui proces societal, administrativ şi birocratic
7) Că primul pas pentru recunoaşterea oficială este scrierea a cât mai multe lucări ştiinţifice despre obiectivul în cauză (dar nici literatura geografică, turistică şi vulgarizatoare nu este de omis).
8) Că utilizarea principiilor analogiei şi asemănării la scara comunităţilor locale poate crea pseudo-valori universale de semnificaţie excepţională folosibile la relansarea turismului local.
9) Că un mare număr de oameni trebuie şcolarizaţi şi pregătiţi în acest domeniu, mai ales în zonele rurale, iar finaţările ar trebui să provină de la stat, de la comunitatea locală şi de la operatorii şi agenţii turistici din zonă şi în contact cu zona respectivă.
10) Că OUV este un concept flexibil în anumite limite el poate fi resemnificat istoric
11) Că definiţiile OUV pot fi utilizate ca fundamente pentru educaţia turistică
Sensul istoriei pentru români sau istoria din noi şi cea din afara noastră
Aş fi extrem de încântat ca în dezbaterea politică cotidiană să răzbată voci despre locul românilor în lume şi în România. Mi-aş dori un dialog şi explicaţii la întrebările care mă frământă. De ce să fim români în România şi ce trebuie să facem pentru aceasta ? Ce rol ar trebui să ocupăm în ansamblul lumii (naţiuni, etnii, popoare, state) ? Şi, înainte de toate, dacă avem o istorie autentică. Pentru că din cele studiate şi expuse aici rezultă o inferenţă stranie ce implică eroarea „circulum viciosus”. Identificând istoria cu identitatea culturală, nu poţi accede la istorie dacă nu ţi-ai restaurat şi conservat monumentele. Şi dacă nu ai identitate culturală nu ai nici capacitatea de a restaura şi conserva moştenirea culturală. Asta şi pentru că „self”-ul identitar al persoanei este – urmând o direcţie psihologizantă – un construct cultural generat de identitatea naţională. Rezultă cu claritate că reconstrucţia istoriei din afara noastră ne regenerează istoria din noi, calitatea de români şi – de ce nu ? – de oameni civilizaţi şi tot mai culţi.
