Să construim un mic muzeu local

Aşa cum am subliniat în multe dintre articolele precedente un atractor turistic important pentru o localitate este muzeul.  Muzeul este instituţia care conservă o colecţie de obiecte ştiinţifice, artistice, culturale, istorice şi le face vizibile publicului prin expoziţie permanentă sau temporară.
Vizitarea unui muzeu prezintă interes nu numai pentru copii, dar şi pentru adulţi. Muzeul, specializat într-un domeniu oarecare, permite o mai bună înţelegere a lumii, a raporturilor care ne înconjoară şi în anumite limite ne domină. Vizitarea unui muzeu poate duce la:
- stimularea capacităţii de observare şi a curiozităţii;
- dezvoltarea imaginaţiei;
- favorizarea punerii de întrebări şi a exprimării răspunsurilor;
- situarea într-un mediu mai apropiat sau mai îndepărtat;
- dezvoltarea sensibilităţii;
- dezvoltarea simţului estetic.
Vizitarea unui muzeu este înainte de toate un proiect are se cere pregătit. Trebuie bine delimitate obiectivele, făcute alegeri şi stabilite orientări (tema, subiectul vizitei) care vor determina modul în care se efectuează vizita. Vizitele reuşite sunt acelea care stimulează activitatea vizitatorilor.
Pentru a realiza un mic muzeu local este nevoie de concursul unor oameni specializaţi sau măcar familiarizaţi cu problemele respective. Ar fi necesar ca persoanele care se ocupă de un mic muzeu local să cunoască:
- ce sunt muzeele şi funcţia acestora în societate;
- ce sunt colecţiile, cum se obţin, cum se studiază, cum se păstrează şi cum se utilizează;
- cum se administrează un muzeu;
- cum se organizează expoziţiile şi la ce servesc;
Există preocupări de iniţiativă privată pentru realizarea unor muzee. Dintre acestea am ales spre exemplificare una care oferă informaţii despre ce trebuie de făcut pentru a deschide un muzeu.Astfel, ar trebui:
"1) să scriem o pagină în care să descriem muzeul nostru.Trebuie gândit serios  ce fel de tip de muzeu  deschidem: artă, istorie locală, ştiinţă, etnografie, istoria meseriilor etc.;
2) să învităm comunitatea locală la o discuţie despre oportunitatea unui atare proiect;
3) să vizităm 20 de muzee din genul aceluia pe care dorim să-l construim;
4) să încercăm să ne găsim prieteni (sponsori) printre dezvoltatorii imobiliari;
5) să calculăm bine problemele legate de clădire, costurile etc. De reţinut că pentru un volum de expunere se socoteşte necesar încă atâta pentru vizitare; mai trebuie reţinut că în al treilea an de vizitare numărul vizitatorilor poate scădea până la 20-30% din numărul de la deschidere;
6) să alegem cuvintele cele mai potrivite pentru denumirea muzeului;
7) după ce ne-am asigurat de implicarea comunităţii putem recurge la înfiinţarea unei organizaţii juridice non-profit care să sprijine activitatea muzeului;
8) să creăm o modalitate de a vedea muzeul (model, machetă etc.) înainte de a-l deschide. Aceasta este o strategie bună pentru colectarea de fonduri financiare;
9) Colectarea fondurilor financiare;
10) Diseminarea viziunii despre muzeu." (http://museumplanner.org/starting-a-museum/)

Scurte particularităţi despre muzee
1) Muzeul de istorie: sunt frecventate ca urmare a interesului despre viaţa reală petrecută cu ani în urmă.De când antropologia culturală s.a implicat în aceste muzee, istoria a devenit mai interesantă, mai savuroasă şi a crescut atractivitatea acestor muzee. Astăzi, muzeele de istorie se pretează la proiecte participative, vizitatori care împărtăşesc aceeaşi (una dintre mai multe posibile) istorie şi colectare încrucişată (din arii separate geografic, dar cu istorii comune). Există o mare popularitate pentru genealogie. Muzeele de istorie trebuie să elimine viziuni care discriminează şi/sau care pot ofensa identităţi etnice ori naţionale. Trebuie concepute naraţiuni inteligibile şi care să placă oamenilor.
2) Muzeul de artă: acest tip de muzeu nu trebuie să se rezume doar la prezentarea operelor (colecţiilor de artă), ci el trebuie să reflecteze şi să explice procesul prin caare s-a ajuns la opera de artă. Este ideal ca vizitatorii să fie inspiraţi în a produce proprii lucrări de artă după vizitarea unui muzeu de acest gen. Multe muzee îşi stimulează vizitatorii să scrie mici bucăţi literare de critică de artă.
3) Muzeul de ştiinţă/Centrul de ştiinţă: sunt muzee care folosesc cu precădere tehnici de prezentare interactive. Aceste muzee ridică nivelul general de cultură a vizitatorului făcându-i impresia că este "om de ştiinţă". Sunt muzee de tehnologie, proiecte urbane, natură etc. Unele muzee prezintă dialogul asupra controverselor pe probleme ştiinţifice (rasă, bogăţie, discriminări, schimbare climatică etc.). Acest tip de muzee nu este deschis interpretărilor, teoriile ştiinţifice trebuie prezentate aşa cum sunt ele.
4) Muzeul pentru copii: este un muzeu extrem de interactiv şi centrat pe vizitator. Acestea îi stimulează pe copii nu numai să cunoască, ci şi să exploreze idei noi şi să-şi descrie (povestească) experienţele la care au participat.
Alte genuri de muzee pot fi: de arheologie, enciclopedice, case istorice (memoriale), de istorie recentă, maritime, militare, specializate, zoologice, botanice, culturale, de memorie publică etc. După alte criterii mai pot fi  mobile, în aer liber şi virtuale.

Cum să organizăm o expoziţie într-o oră ? Veţi descoperi acest fapt dacă contactaţi adresa http://morrisoncountyhistory.org/?page_id=1449. Să observăm că dacă învăţăm aranjarea unei mici expoziţii pe o tablă de masă, ulterior, ne va fi foarte uşor să realizăm un mic muzeu local prin amenajarea mai multor mese într-o încăpere.

Adăpost (stână) nelocuit situat la nord de satul Calea Lată (Ciucea) undeva la frontieradintre Negreni şi Ciucea. S-ar putea amenaja un muzeu în aer liber despre oieritul în zonă.

Adăpost mobil pentru ciobani (în imagine căţelul meu pe nume Descartes inspectează adăpostul). Această fotografie dovedeşte existenţa în zonă a multor obiecte cu care un întreprinzător, dar mai degrabă şcoala din comuna Ciucea şi Primăria ar putea realiza un muzeu local şi trasee turistice.

Mic muzeu etnografic amenajat într-o casă ţărănească din Feleac (Cluj). Muzeul este amenajat în incinta Arhiepiscopiei Vadului, Clujului şi Crişului cu sediul în comuna Feleac.

Expoziţie de artă etnografică din comuna Unguraş, judeţul Cluj. Aici, anual are loc sărbătoarea Fărşangului, alungarea iernii.

La Zlatna, în interiorul sediului centralei miniere, un mic muzeu al meseriilor.

Muzeul ocupaţiilor tradiţionale, în Pusta maghiară, Ungaria. În imagine o fabricantă de turtă dulce.

La Amsterdam, expoziţie pe viu despre cum se şlefuiesc diamantele.


Referinţe:
 http://www.restode.cfwb.be/download/infoped/info21a.pdf
http://unesdoc.unesco.org/images/0014/001478/147869F.pdf
http://museumplanner.org/starting-a-museum/
http://museumtwo.blogspot.ro/2010/02/how-different-types-of-museums-approach.html

Imagini:
http://www.lomaholidays.com/lomaholiday-images/gallery/
colecţia mea personală

Clasificarea şi evaluarea restaurantelor

Clasificarea restaurantelor

Este neîndoielnic că orice persoană care doreşte să lucreze în turism ar trebui să cunoască câte ceva şi despre industria restaurantelor. Se dovedeşte de importanţă cunoaşterea clasificării restaurantelor aşa cum este realizată în occident. Astfel, în SUA restaurantele sunt clasificate în restaurante pentru servire rafinată (fine dining) şi servire obişnuită (casual dining).

Restaurantele pentru servire rafinată

Sunt cela mai bune restaurante în ce priveşte servitul , atmosfera şi calitatea preparatelor culinare. Cel mai adesea, acestea îşi cîştigă reputaţia printr-un decor unic şi frumos, bucătari renumiţi şi feluri de mâncare speciale. Câteva trăsături sunt: Preţurile antreurilor sunt mari. Stilul servirii este de vârf, fiind folosiţi ospătari experimentaţi şi somelieri pricepuţi, persoane care cunosc foarte bine mîncărurile şi băuturile. Atmosfera este excepţională, luminile şi ambianţa trebuie să-l binedispună pe client, muzica trebuie să reflecte ideeaa de înfiinţare şi organizare a restaurantului şi să nu perturbe conversaţiile clientului. Decorul trebuie să adauge o  perspectivă elegantă. Aceste restaurante se străduiesc să le creeze clienţilor o experienţă extrem de plăcută.

Restaurantele cu servire obişnuită

Acest tip de restaurante sunt mult mai disponibile clienţilor şi îndeosebi familiilor. Preţul antreurior este mai scăzut. Clienţii sunt însoţiţi la masă de  o gazdă. Ospătarii explică meniul şi preiau comenzile. Serviciul de servire nu este la fel de formal ca cel anterior. Ospătarii pot acţiona mai informal, dar profesionalismul este păstrat, totuşi. Atmosfera este prietenească, familiară, cu decoraţii pe pereţi, postere tematice, picturi colorate. Există locuri de servire amenajate ca rezerve. Ele pot fi specializate în bucătărie regională sau specialităţi combinate.

a)      Restaurantele cu servire obişnuită, rapidă

Acest tip d erestaurant se distinge în funcţie de  tipul serviciului şi calitatea preparatelor. Ele oferă preparate de o calitate destul de bună. Acestea sunt specializate în meniuri cu puţine sortimente de preparate. De obicei, nu se oferă antreuri. Clienţii merg adeseori la o persoană care ţine evidenţa mâncărurilor, aleg meniul, după care plătesc . Uneori se alege mai întîi mâncarea trecându-se prin faţa unei linii de autoservire, pe urmă se plăteşte. Atmosfera este fie standardizată şi impersonală, fie se încearcă crearea unei ambianţe Poate fi folosită iluminarea şi muzica în ajutorul atmosferei.

b)      Restaurante cu servire obişnuită,imediată

Acest tip de restaurante fructifică avantajele rapidităţii serviciului şi a comodităţii. Fat-food-urile se încadrează în această categorie, dat nu orice gen de acest restaurant serveşte meniuri fast-food. Aceste restaurante sunt caracterizate de un decor simplu, feluri ieftine de mâncare şi servire rapidă. Oferă mâncare ieftină, feluri prestabilite şi feluri care pot fi combinate la alegerea clientului. Unul sau mai mulţi casieri preiau comanda şi banii. Locurile destinate servirii mesei sunt simple şi cu puţine decoraţii, dar aceasta nu înseamnă că nu se încearcă creearea unei identităţi locale.

Dacă în cele descrise mai sus este vorba mai ales de o clasificare tehnică, înschimb mai există un gen de clasificare, aceea dată de satisfacţia clientului carre a poposit şi a consumat serviciile unui restaurant. Este vorba de o clasificare de apreciere, de evaluare a restaurantului şi serviciilor respective. Deşi  în lume există diferite sisteme de clasificare, şi-a consacrat utilizarea sistemul Michelin. Ghidurile turistice Michelin îşi îndrumă cititorii către diferite unităţi de alimentaţie publică pe care le apreciază după un sistem ce ţine cont de mai multe criterii. Ordinea ierarhică este asigurată prin acordarea unui număr de stele, maxim trei. Cele cinci criterii sunt:  1) calitatea ingredientelor; 2)  talentul şi abilitatea cu care ingredientele sunt pregătite şi cum sunt combinate aromele; 3) cum se reflectă personalitatea bucătarului în preparatele sale; 4) valoarea culinară a preparatului; 5) constanţa standardelor culinare. Stelele reflectă numai ceea ce este în farfurie, nu se ţine cont de decor, calitatea serviciilor, echipamentul etc. Preţurile  ingredientelor nu contează ca valoare în acordarea stelelor . Stelele sunt codificate astfel:

*** Bucătărie excepţională, merită o călătorie pentru aceasta. Oricine care ajunge aici mănâncă extrem de bine, uneori chiar superb. Meniuri distincte şi precis executate se folosesc de ingrediente superlative.

** Bucătărie excelentă, merită o ocolire a traseului principal. Meniurile sunt îngrijite şi realizate cu pricepere, de o calitate superioară.

*Un restaurant foarte bun pentru categoria sa. Meniurile se conformează standardelor înalte. Merită o oprire dacă sunt pe drumul itinerarului principal.

Se practică şi un sistem de clasificare după decor, atmosferă, calitatea servirii, primirea clientului. Acest sistem acordă cinci trepte simbolizate prin cinci linguri sau furculiţe sau cinci clădiri. O lingură înseamnă „destul de confortabil”, în timp ce maximul de cinci linguri înseamnă „luxos în stil tradiţional”. Lingurile sau furculiţele colorate în roşi mai înseamnă că acel restaurant este şi „plăcut”.

Sistemul acordă şi „steaua care răsare „ pentru restaurante cu potenţial de dezvoltare.

Alte genuri de clasificări „verzi” acordă trei stele cu semnificaţia în ordine crescătoare „interesant”, „merită o oprire” şi „merită o călătorie”. În ce priveşte vinurile sunt propuse sisteme de atenţionare simbolizate prin ciorchini de strugure.

Referinţe: http://www.foodservicewarehouse.com/restaurant-equipment-supply-marketing-articles/restaurant-management-and-operations/an-overview-of-different-restaurant-types/c27994.aspx

Managementul emoţiilor la Arlie Hochschild

Arlie Russel Hochschild

Arlie Russell Hochschild este profesor emerit de sociologie la Universitatea Berkeley din California. A scris mai multe cărţi importante printre care The Managed Heart: Commercialization of Human Feeling (Inima stăpânită: comercializarea sentimentului uman) sau dacă preferaţi (Controlul inimii: comercializarea emoţiilor). Pe cât de bun sociolog, distinsa profesoară este un tot atât de bun scriitor. Cartea sa presărată cu metafore creeaază accesibilitatea înţelegerii unei teorii pe cât de interesantă în formă, tot atât de valoroasă în fond. Pornind de la exemplul oferit de Marx despre un copil sărac exploatat prin muncă din societatea secolul al XIX-lea şi trecând printr-un studiu recent de caz al însoţitoarelor de zbor autoarea ajunge la formularea ipotezei că "stilul emoţional oferit concomitent cu un serviciu este chiar o parte a serviciului respectiv" (Hochschild 5).Constatarea duce la implicaţii uriaşe pentru orice marfă de tipul serviciu şi fiindcă consumarea produsului turistic conţine părţi mari de activităţi de natura serviciilor înseamnă că pentru turism o atare teorie şi aplicarea sa sunt extrem de importante. Urmărind în continuare trama ideilor autoarei vom ajunge la punctul în care aceasta diferenţiază între simpla muncă fizică şi munca emoţională.

 "Munca emoţională" înseamnă "a induce sau a suprima sentimente [emoţii-n.m.], care produc o stare adecvată în minte, cu scopul de a obţine aprobarea cuiva" (Hochschild 7). Acest gen de muncă presupune coordonarea minţii cu trupul şi cu sentimentele spre deosebire de primul gen care presupune doar coordonarea minţii cu trupul.
Încercând să exploreze caracteristicile muncii emoţionale, autoarea face referire la Erwin Goffman şi regulile sale privind interacţiunea "faţă în faţă". De aici, prin inducţie, autoarea ajunge la postularea existenţei unui "sistem emoţional" cu două niveluri: nivelul privat de control a emoţiilor şi nivelul public. În cadrul sistemului emoţional rolul principal este jucat de emoţie şi în acesst context denumirea sentimentului, emoţiei este importantă. Hochschild alege să definească sentimentul ca o stare perceptibilă prin senzaţii corporale şi având "o funcţie de semnal" (Hochschild 5 apud Freud). Controlul emoţiilor înseamnă şi creearea lor. Regulile emoţiilor înseamnă "standarde utilizate în conversaţii emoţionale ... care stabilesc ce este drept în fiecare relaţi şi rol" (Hochschild 18)

"Controlul emoţiilor"  se bazează pe: 1) "acţiuni de suprafaţă" în care corpul, limbajul nonverbal, gestica, mimica evocă sentimente şi 2) "acţiuni de adâncime" care pot fi exprimate prin "exteriorizarea sentimentelor" prexistente în psihic sau prin utilizarea "imaginaţiei antrenate". Imaginarea emoţiei urmată de exteriorizare poate avea la bază memoria emoţională, dar este important a-ţi imagina că "acum" se întâmplă acel lucru care poate genera o emoţie dorită. Desigur, este o treabă de actor, însă fiecare persoană se poate autoeduca în provocarea unei emoţii. În comerţ, controlul emoţiilor devine o resursă pentru a produce bani.

Subcapitolul "Costurile umane ale muncii emoţionale" este important pentru manageri din perspectiva faptului că aceştia conduc angajaţi. Autoarea afirmă existenţa a trei tipuri de angajaţi: 1) cei care se identifică din toată inima cu munca şi de aceea există riscul de a ceda psihic, ceea ce duce la dezinteres, lipsă de motivare şi plictiseală; 2) cei care se percep diferiţi de ocupaţia lor şi munca este văzută într-un fel mai obiectiv, ei fiind mai puţin predispuşi la dezinteres şi lipsă de motivare; 3) cei care văd munca într-o manieră cinică, lipsită de sentimente. Această clasificare este interpretată prin mijlocirea unui criteriu "False Self" (Sinele fals), pe care psihicul îl poate crea atunci când există discrepanţe între Sine şi Rol. Autoarea explică acest Sine fals ca percepţia a unei părţi din Sine care nu este în mod real Sinele. O ipoteză interesantă care aparţine autoarei este aceea că se creează un Sine fals de cultura noastră şi că "altruismul" este un astfel de sine. Apare şi un soi de alienare umană. Hochschild elaborează ipoteza că cu cât corporaţiile încearcă să comercializeze Sinele Adevărat, cu atât subiectul angajat începe să perceapă un Sine FalS. Eu deduc de aici că Sinele Fals este un cost uman al comercializării şi munca emoţională este trebuitoare pentru a atenua acest cost care în final este traductibil prin demotivare.

Să recapitulăm ! Lucrarea este o interesantă teorie sociologică, fundamentată pe cercetări calitative asupra unor grupuri de persoane în obligaţiile de serviciu ale cărora intră şi stilul emoţional. Se ajunge la o taxonomie a angajaţilor din perspectiva criteriului emoţional. Este conceptualizat Sinele fals ca parte din Sinele autentic. Sinele fals apare ca urmare a comercializării Sinelui autentic. Ţinându-se seama de implicarea Sinelui fals în stilul emoţional al unei persoane (stil generat de cultură), sinele fals ne apare ca un altruism. În sensul acesta, altruismul nu este o valoare morală, ci una psihoanalitică. Inexistenţa Sinelui fals atrage stress, dezinteres, plictiseală şi demotivare. Altfel spus, implicaţi ca angajaţi în comercializarea sentimentelor lor persoanele se alienează, iar apariţia Sinelui fals este un mecanism de protecţie. Una dintre concluziile valoroase ale lucrării este aceea că emoţia poate servi ca semnal al stării interioare a omului, dar şi ca transmiţător [prin empatie ?] al unor stări emoţionale care să sprijine acceptarea unor situaţii.

O caracteristică a turismului este gradul mare de inter-relaţionare între angajaţi şi personalul turistic. Dintr-un punct de vedere personalul turistic îşi vinde şi emoţiile, astfel încât toate efectele teoriei îi sunt aplicabile. Rămâne doar ca orice persoană interesată de o carieră în turism să cumpere şi să citească cartea. Poate fi cumpărată de la http://www.amazon.com/The-Managed-Heart-Commercialization-Feeling/dp/0520054547

Informaţii despre autoare şi fotografie de la http://sociology.berkeley.edu/professor-emeritus/arlier-hochschild

Colin Mortlock şi cele patru etape ale aventurii

Ambleside-panorama localităţii

Colin Mortlock este întemeietorul Fundaţiei "Spiritul Aventurii" (http://www.soadventure.or/the-foundation).A fost înfiinţată în 2010 şi are ca obiectiv principal de "a influenţa societăţile moderne pentru a deveni o civilizaţie globală bazată pe dragoste şi unitate cu Natura".Colin Mortlock este explorator şi şi-a dedicat întreaga viaţă căutării aventurii prin explorare şi educaţiei. A creat Asociaţia pentru educaţia în aer liber, Asociaţia din Ambleside pentru aventură, care să furnizeze comunităţii locale din The Lakes activităţi ambientale la cel mai mic cost, Proiectul Comunitatea Lakes pentru Activităţi în Aer liber şi Grupul pentru Aventură şi Cunoaştere Ambientală. Colin Mortlock este un căţărător şi caiacist/canoist versat şi adeseori se simte confortabil în călătorii solitare de aventură pe munte sau pe mare. Este recunoscut caa un bun orator. A publicat o mulţime de cărţi despre aventură în mediul natural.

Mortlock - www.mountinfest.co.uk

Cartea care l-a consacrat se numeşte The Alternative Adventure (Alternativa aventurii) a apărut în 1984 şi a devenit o lucrare clasică pentru turism.A continuat în 2001 cu Beyond Adventure (Deasupra aventurii) şi a The Spirit of Adventure (Spiritul aventurii). Colin Mortlock s-a născut în 1936. Şi-a făcut studiile liceale în Bemrose, Derby and Keble College, UK. A fost un bun atlet şi-a continuat studiile superioare la Royal Wolverhampton School şi la Manchester Grammar School. A fost licenţiat în educaţie fizică şi pedagogie. După ce şi-a completat studiile a devenit responsabilul unui Centru de activităţi în aer liber http://www.woodlandscentre.com/PublicSite/Default.aspx . În 1971 a obţinut funcţia de director al Centrului pentru educaţie în aer liber de la Charlotte Mason College, Cumbria.În 1960 a fost britanicul cu cele mai multe ascensiuni pe cont propriu. A urcat pe Himalaia. În 1975 a făcut o expediţie de succes cu canoele (6 exploratori) la Capul Nord. În 1981 a mers cu încă un tovarăş cu canoea pe coasta Alaskăi. Posedă diverse certificate internaţionale în domeniul activităţilor în aer liber. Este invitat ca să ţină expuneri şi conferinţe despre aventură şi activităţile în aer liber. Trăieşte în Ambleside.

De ce este important pentru industria turismului Colin Mortlock ? Pentru că studierea cărţilor sale a dus la întemeierea unui soi de psihologie a aventurii. Pentru că autorul a conceptualizat aventura în funcţie de risc ca pe un proces care cuprinde patru etape: joc, aventură, aventură de limită (de frontieră) şi contra-aventura (misadventure). Autorul ne indică pe scurt că:

1) Jocul este o etapă în care nu sunt folosite toate capacităţile turistului; acesta poate clasifica activitatea pe o scară de la plictisitoare sau pierdere de timp la plăcută, atractivă;
2) Aventura este etapa în care turistul controlează situaţia, dar este nevoit să-şi utilizeze abilităţile şi experienţa pentru a depăşi o problemă tehnică;
3) Aventura de frontieră este etapa în care turistul resimte frică de un pericol fizic sau încearcă un stress puternic.Totuşi el simte că dacă va folosi întreaga sa experienţă, abilităţile şi cu un efort considerabil şi un dram de noroc, atunci va reuşi să depăşească situaţia;
4) Contra-aventura este etapa în care persoana nu mai controlează situaţia existând riscul de moarte, răniri grave etc.

Autorul ne mai învaţă că pe parcursul unei activităţi pot fi implicate în varii grade toate stagiile. Primele trei etape geneerază sentimente tonice de plăcere pentru viaţă, în timp ce ultimul stadiu generează emoţii extrem de negative.
Este util de reţinut inventarul abilităţilor necesare unei reuşite călătorii de aventură. Astfel, Colin Mortlock ne spune că este nevoie de:

a) abilităţi tehnice; cele de mânuire a echipamentului sportiv, de a face faţă situaţiilor de ajutor şi urgenţă.
b) abilităţi de fitness; cardio-circulator, condiţia fizică specifică domeniului, refacerea după oboseală.
c) abilităţi umane; 
- hotărâre, încredere în sine, răbdare, concentrare, autoanaliză;
- încrederea care vine din reuşita experienţei trecute;
- abilitatea de a-i asculta pe alţii şi abilitatea de a-i conduce pe ceilalţi
d) abilităţi ambientale.
- a descoperi avantajele şi riscurile unui mediu înconjurător

Cărţile sale sunt extrem de interesante. De la micul proprietar de pensiune agroturistică, de la animatorul sportiv şi până la un director general de agenţie tour-operatoare toţi ar trebui să le citească. Doar în felul acesta vor putea fi alcătuite corect activităţi de animare turistică prin activităţi de aventură.

http://www.blipfoto.com/entry/1226972

Închei gândind că domnul Colin Mortlock este unul dintre fericiţii care şi-a descoperit vocaţia în lumea noastră. Că este important să ne informăm şi să citim. Că este bine să cunoaştem o limbă de circulaţie internaţională care ne deschide o poartă spre cunoaşterea lumii. Că există oameni rari care ne aduc un plus de bine în viaţaa noastră şi că e bine să vorbim despre ei şi despre meritele lor. Pentru a aface toate acestea ne va trebui cu siguranţă acea abilitate umană: autoanaliza. Se va găsi oare cineva care prin intermediul turismului să ne-o formeze ? Poate tu, cititorule ... Domnul Mortlock are acum 77 de ani. Îi urăm la mulţi ani şi multă sănătate. Bun proverbul acela al nostru că "cine n-are bătrâni să-şi cumpere". Şi rău filmul "No Country for Old Men" Şi ce fel de ţară o fi acum România ?




Alternatica aventurii



http://www.mountain-heritage.org/entity.php?ID=268

Profilul Pieţei turistice

Când vorbim despre profilul unei pieţe turistice ne gândim la descrierea pieţei dintr-o regiune/ţară oarecare, piaţă legată de industria turismului din respectivul areal. Denumirea profil ascunde o anumită structură subsecventă factorilor importanţi care determină starea şi dezvoltarea industriei turistice. Cel mai adeseori, un profil turistic al unei regiuni/ţări conţine unele descrieri, inventare şi tabele care au rolul de a scoate în evidenţă avantajele (punctele tari) şi dezavantajele (slăbiciunile) pieţei turistice dintr-o regiune. Profilul pieţei turistice nu este un plan de măsuri, el nu conţine soluţii şi recomandări pentru îmbunătăţirea turismului, ci doar creează fundamentele respectivelor soluţii.

În funcţie de statele care realizează astfel de profiluri, pot exista unele diferenţe, totuşi vom regăsi multe puncte comune. Voi încerca să clarific ce conţine şi cum se realizează un sistem de profil turistic.

Astfel, în Australia, conform unui document din domeniu (a) Profilul turistic este compus din cinci mari tabele, dintre care primele două sunt obligatorii şi urmează, opţional, unul sau toate dintre ultimele trei:

1)      Rezumatul călătoriilor internaţionale şi interne;

2)      Rezumatul turismului de afaceri;

3)      Profilul turismului internaţional;

4)      Profilul călătoriilor interne cu înnoptare;

5)      Profilul călătoriilor interne fără înnoptare (pe timpul zilei).

Nivelul detalierii ultimelor trei tabele este în corelaţie cu volumul eşantionului studiat. Profilul turistic australian se efectuează în urma unor sondaje evenimenţiale pe eşantioane de populaţie. Până la terminarea profilului asupra eşantionului se efectuează unele tratamente statistice. Printre variabilele care intră în calcul la realizarea profilului pot fi enumerate: diviziunea administrativă ca destinaţie de călătorie sau turistică, cheltuieli turistice interne (globale, pe obiecte, acasă, la destinaţie, pe scurtă distanţă, pe lungă distanţă etc.), cheltuielile turistice externe.

Concepţia Profilului este de a oferi prin primele două tabele o prezentare a călătoriilor interne şi internaţionale cât şi a turismului de afaceri într-o regiune, prezentarea având ca fundament măsurarea (numărarea) vizitatorilor, a nopţilor petrecute pe durata vizitei şi a cheltuielilor efectuate. Ultimele trei tabele pot cuprinde variabile cum sunt: scopul vizitei, categoriile de cazare, vârsta şi structura grupului de călători/turişti (travel party-lb. engleză)

Să urmărim în continuare structura unui profil al pieţei turistice întocmit în Rusia.

Profilul Pieţei Turistice din Rusia

1.       Generalităţi: ce este Rusia, populaţia, froma de stat, capitala, oraşe importante, limba oficială, religia oficială, moneda.

2.       Cadrul instituţional al Industriei turistice

3.       Piaţa turistică locală; la acest capitol sunt realizate mai multe tabele, astfel:

-          Sosiri turişti străini în Rusia, pe general, pe destinaţii, pe ani, pe tipuri de transport, după scopul călătoriei, pe trimestre;

-          Plecări turişti ruşi, pe destinaţii, pe ani.

4.       Produse turistice solicitate:

-          Evoluţia cererii pentru produsele: sejur la mare, circuite culturale, ski montan, tratament, alte tipuri;

-          Evoluţia cererii pe tipuri de consumatori, unde se iau în calcul veniturile, structura grupului turistic, date familiale etc.

-          Evoluţia cererii sub raportul calitatea serviciului/preţ;

-          Evoluţia cererii la nivel informaţional (sursele de informare).

5.       Principalele agenţii tour-operatoare care operează pe direcţia Rusia; legat de astfel de agenţii se studiază volumul publicităţii, numărul de filiale şi angajaţi, reţeaua de agenţi de turism, numărul de chartere ridicate, volumul locurilor de transport achiziţionate pe curse regulate.

6.       Poziţia ofertei turistice străine; este vorba de oferta care generează fluxul de turişti ruşi înspre exterior

a)      Oferta hotelieră;

-          Raportul servicii/preţ la nivel hotelier;

-          Calitatea serviciilor personalului;

-          Calitatea mediului ambiant;

-          Gama de servicii extra-pachet;

-          Nivelul promovării ofertei;

-          Profilul consumatorului mediu.

b)      Oferta de servicii turistice

-          Tratament;

-          Munte şi schi;

-          Circuite culturale;

-          Circulaţia de afaceri;

-          Tabere pentru copii;

c)       Destinaţii turistice preferate

7.       Politica tarifară de piaţă

8.       Promovarea pieţei

Institutul  Naţional de Statistică colectează de la agenţii economici care activează în turism date statistice conform a trei formulare ce pot fi descărcate de la adresa  http://www.insse.ro/cms/rw/pages/turism.ro   .   De asemenea, sunt puse la dispoziţia celor interesaţi diferite informaţii statistice care pot constitui fundamentele unui profil al pieţei. Trebuie doar folosit anuarul statistic http://www.insse.ro/cms/files/Anuar%20statistic/20/20%20Turism_ro.pdf , buletinele lunare şi utilizate corespunzător informaţiile de acolo. 

(a) http://www.ret.gov.au/tourism/Documents/tra/local%20government%20area%20profiles/LGA%20Background%20FINAL.pdf    

b) Biroul National de Turism – Moscova Dna. Alena Dodon, mt@futures.msk.ru, passim

Influenţa culturii asupra turismului rural şi urban

Palatul Haller din Coplean, Cluj

Deşi definiţia răspunde nevoii de înţelegere, totuşi turismul urban are nevoie de unele explicaţii suplimentare. Pentru că aglomerările urbane au primit denumiri diferite, în funcţie de parametri specifici cum ar fi numărul locuitorilor,  ocupaţiile principale, resursele, cultura etc. Există o clasificare anglo-saxonă care împarte aşezările omeneşti în: villages (comune, sate), towns (oraşe mici), cities (oraşe mari) şi metropole (oraşe extrem de mari, polinucleare). Se estimează că un număr important de călători sau turişti vizitează aşezările umane dintr-o motivaţie culturală. Cu alte cuvinte, se poate afirma fără tăgadă că cu cât anumite aspecte culturale sunt mai pregnante într-o aşezare umană, cu atât cererea turistică va fi mai mare. Într-o situaţie de criză economică când turismul (călătoria) de afaceri poate stagna mai rămâne totuşi posibilitatea atracţiei exercitate de un oraş cultural. O clasificare ingenioasă a atracţiilor culturale le împarte în: patrimoniu sau moştenirea trecutului (heritage), arte performative şi vizuale specifice localităţii (visual and performing arts) şi industria creativă (creative industry), adică design, modă, arhitectură contemporană, advertising etc.Se apreciază că satele oferă cu preponderenţă moştenirea trecutului şi deloc saau foarte limitat ceilalţi atractori. Oraşele mici oferă patrimoniu şi arte performative, dar deloc sau foarte puţină industrie creativă. Oraşele mari oferă patrimoniu, arte performative şi uneori industrioe creativă la scară mică. Metropolele oferă toate cele patru tipuri de atractori.
Rezultatele unor investigaţii de opinie au arătat că turiştii străini îşi ierarhizează preferinţele legate de vizitarea oraşelor, astfel:
Locul întâi: vizitarea muzeelor;
Locul al doilea: vizitarea galeriilor de artă;
Locul al treilea: vizitarea clădirilor istorice;
Locul al patrulea: vizitarea monumentelor;
Locul al cincilea: participarea la arte performative;
Locul al şaselea: vizitarea unor centre/situri istorice;
Locul al optulea: participarea la festivaluri.

După clasificări europene, preferinţele sunt:

Locul întâi: vizitarea centrelor oraşelor, a monumentelor;
Locul al doilea: vizitarea muzeelor şi expoziţiilor;
Locul al treilea: vizitarea rezervaţiilor naturale;
Locul al patrulea: vizitarea bisericilor, templelor;
Locul al cincilea: vizitarea parcurilor tematice;
Locul al şaselea: vizitarea unor centre de sănătate;
Locul al optulea: siturilor industriale;
Locul al nouălea: participarea la evenimente tradiţionale locale;
Locul al zecelea: participarea la concerte;
Locul al unsprezecelea: participarea la evenimente sportive;
Locul al doisprezecelea:  participarea la evenimente religioase.

Apare, însă, o problemă interesantă legată de preferinţele de informare ale turiştilor, în sensul că înainte de a decide că va vizita un anume loc o persoană utilizează canale de informare.  Studii au arătat că în special turiştii americani preferă să utilizeze ca mijloc de informare familia/prietenii, ghidurile, internetul, vizite anterioare, mari oficii de turism, broşurile touroperatorilor, tv/radio, ziare şi magazine ilustrate.

Legat de cele arătate nu le rămâne primarilor şi consilierilor locali să evalueze cât din aceşti atractori sunt disponibili în oraşul respectiv, iar ulterior să acţioneze pentru corectarea deficienţelor. Dar, eforturile ar trebui să fie comune, în sensul de a participa şi agenţiile de turism, statul şi cetăţenii. De multe ori mă gândesc la primarii din comune care inventează tot felul de taxe pentru primăriile pe care le conduc, în loc să folosească mai bine patrimoniul turistic.

Cum arăta iniţial, palatul Haller

(preluare şi adaptare din City Tourism & Culture, ETC Research Group)