Agentul de turism este persoana angajată în firmele din domeniul turismului, cum sunt: birouri de călătorie (agenţie de turism), servicii pentru turismul de afaceri, şi agenţii tour-operatoare. În general, îndeplineşte următoarele:
- planifică, produce şi vinde pachete turistice pentru vacanţă, pentru indivizi sau grupuri, folosindu-şi cunoştinţele legate de ariile de destinaţie şi transportatori;
- vinde produsele şi serviciile altor firme specializate, obţinând şi furnizand informaţii despre transport şi tarife;
- consiliază şi informează clienţii, este capabil să vorbească limbi străine de circulaţie internaţională;
- se documentează şi calculează preţurile produselor turistice, încasează banii, procesează documentele financiare;
- înainte de proiectarea unui produs turistic se documentează şi ia în considerare toate aspectele juridice legale, cât şi acelea legate de circumstanţele ambientale;
- se implică în măsurători de marketing;
- se informează, comunică, ţine o evidenţă financiară primară;
- cooperează cu ceilalţi angajaţi din agenţie şi cu parteneri externi;
- observă şi supraveghează apariţia unor evenimente-cheie pentru dezvoltarea agenţiei, le analizează şi le utilizează în deciziile pe care le ia;
- asistă procesul de monitorizare internă şi de management în agenţie
Hotelul: profesii şi atribuţii în cazare şi restauraţie
Foarte pe scurt, prezentăm schema de funcţii (redusă) a unui hotel cu restaurant propriu. Pentru unele dintre funcţiile mai specializate, menţionăm şi atribuţiile importante.
1) Director hotel-conduce şi evaluează activităţile hotelului, se informează despre activitatea concurenţei, realizează adaptarea la cererea pieţei prin orientarea spre noi produse, proiectează noi debuşee pentru desfacere, face achiziţii.
Primire:
2) Asistent director-este supranumit "ochiul direcţiunii", un angajat care are misiunea de a sarcinile supraveghea buna funcţionare a serviciilor de primire din hotel. Îşi îndeplineşte sarcinile pe teren, în holul hotelului.
3) Recepţioner hotel-lucrează la biroul de primire a clienţilor din holul hotelului, ia în evidenţă turiştii, le repartizează camerele, răspunde la întrebările acestora şi le rezolvă unele probleme. (La hotelurile mari sun organizate echipe care cuprind 1 recepţioner-şef, mai mulţi recepţioneri-primi şi recepţioneri.)
4) Portar şef- se ocupă de problemele de primire a turistului şi de alte servicii. Astfel, asigură transportarea bagajelor în hotel şi cameră, face rezervări pentru spectacole, servicii de curierat şi poştă, cheamă taxiuri, rezolvă pe loc unele situaţii dificile pentru client, oferă informaţii despre oraş. Supraveghează holul hotelului. Are în subordine mai multe ajutoare: 1 ajutor de portar şef şi mai mulţi ajutori de portar, prin intermediul cărora îndeplineşte cerinţele clienţilor.
5) Ajutor de portar şef -îndeplineşte, concret, tot ceea ce îi cere portarul şef.
6) Ajutor de portar - îndeplineşte tot ceea ce îi cere ajutorul de portar şef.
7) Secretar pentru clienţi - efectuează diverse servicii pentru turiştii veniţi cu afaceri (dactilografiere, comunicare, relaţii etc.)
8) Casier - calculează nota de plată, încasează banii.
Cazare:
9) Guvernanta şefă - este conducătoarea personalului care se ocupă de camerele de locuit din hotel şi unele activităţi auxiliare (spălătorie, călcătorie, croitorie etc.) Supraveghează calitatea serviciilor prestate de personalul din subordine. Comunică şi rezolvă reclamaţiile clienţilor.
10) Responsabil întreţinere - are în grijă reparaţiile şi menţinerea în bună stare a instalaţiilor hotelului.
11) Călcătoreasă - efectuează mici reparaţii la hainele clienţilor (cusături de urgenţă); calcă hainele.
12) Cameristă - este în contact direct cu clienţii; curăţă şi aranjează camerele, culoarele, băile; aranjează paturile, schimbă aşternutul de pat; serveşte micul dejun.
Restaurant:
13) Directorul restaurantului - organizează barul şi restaurantul; face cumpărăturile necesare restaurtantului.
14) Bucătar şef - concepe meniurile, supraveghează direct achiziţiile, organizează şi animează echipa de lucru din bucătărie.
15) Patiser şef - se ocupă de produsele de patiserie, dulciuri, prăjituri, pâine etc.
16) Cofetar şef - pregăteşte împreună cu ajutoarele sale micul dejun pentru clienţi, la cameră sau la sala de mese (servirea micului dejun la pat este considerată o caracteristică a ospitalităţii).
17) Ajutor de bucătărie pentru sosuri.
18) Ajutor de bucătărie pentru patiserie.
19) Ajutor de bucătărie pentru legume.
20) Barman - lucrează la bar care este un loc de comunicare, întâlnire; ţine evidenţa, serveşte băuturi, prepară cocktailuri, comunică cu turiştii.
21) Consilier servire vinuri - selecţionează pentru client cele mai bune vinuri în funcţie de meniu şi de posibilităţile financiare ale clientului; consiliză şi serveşte clientul; armonizează gusturile sale cu acelea ale clientului; se deplasează în podgorii pentru achiziţionarea vinului şi se ocupă de stocarea vinului în pivniţa hotelului; supraveghează buna conservare a vinului.
22) Şef de restaurant - îndeplineşte rolul de gazdă în restaurant, primeşte clientul, îl instalează, ia comanda; taie carnea şi peştele, după ce le-a prezentat clientului. (se ocupă în special de clienţii importanţi).
23) Şef de rezervă - răspunde de o parte a sălii restaurantului; are aceleaşi atribuţiuni cu ale şefului de restaurant.
24) Chelneri (ospătari) -îl ajută pe şeful de restaurant la servirea clientului.
25) Ajutori de ospătari - îl ajută pe chelner la servirea clientului.
26) Ajutori de rezervă - îl ajută pe şeful de rezervă la servirea clientului
(bibliografie: Murielle WOLSKI, Les metiers du tourisme et de l'hotellerie Comment debutes ?, ed. L'etudiant, 1995, Paris; Joanna POMIAN, Claude ROCHE, Connaissance capitale Management des connaissances et organisation du travail, ed. Sapientia, 2002)
1) Director hotel-conduce şi evaluează activităţile hotelului, se informează despre activitatea concurenţei, realizează adaptarea la cererea pieţei prin orientarea spre noi produse, proiectează noi debuşee pentru desfacere, face achiziţii.
Primire:
2) Asistent director-este supranumit "ochiul direcţiunii", un angajat care are misiunea de a sarcinile supraveghea buna funcţionare a serviciilor de primire din hotel. Îşi îndeplineşte sarcinile pe teren, în holul hotelului.
3) Recepţioner hotel-lucrează la biroul de primire a clienţilor din holul hotelului, ia în evidenţă turiştii, le repartizează camerele, răspunde la întrebările acestora şi le rezolvă unele probleme. (La hotelurile mari sun organizate echipe care cuprind 1 recepţioner-şef, mai mulţi recepţioneri-primi şi recepţioneri.)
4) Portar şef- se ocupă de problemele de primire a turistului şi de alte servicii. Astfel, asigură transportarea bagajelor în hotel şi cameră, face rezervări pentru spectacole, servicii de curierat şi poştă, cheamă taxiuri, rezolvă pe loc unele situaţii dificile pentru client, oferă informaţii despre oraş. Supraveghează holul hotelului. Are în subordine mai multe ajutoare: 1 ajutor de portar şef şi mai mulţi ajutori de portar, prin intermediul cărora îndeplineşte cerinţele clienţilor.
5) Ajutor de portar şef -îndeplineşte, concret, tot ceea ce îi cere portarul şef.
6) Ajutor de portar - îndeplineşte tot ceea ce îi cere ajutorul de portar şef.
7) Secretar pentru clienţi - efectuează diverse servicii pentru turiştii veniţi cu afaceri (dactilografiere, comunicare, relaţii etc.)
8) Casier - calculează nota de plată, încasează banii.
Cazare:
9) Guvernanta şefă - este conducătoarea personalului care se ocupă de camerele de locuit din hotel şi unele activităţi auxiliare (spălătorie, călcătorie, croitorie etc.) Supraveghează calitatea serviciilor prestate de personalul din subordine. Comunică şi rezolvă reclamaţiile clienţilor.
10) Responsabil întreţinere - are în grijă reparaţiile şi menţinerea în bună stare a instalaţiilor hotelului.
11) Călcătoreasă - efectuează mici reparaţii la hainele clienţilor (cusături de urgenţă); calcă hainele.
12) Cameristă - este în contact direct cu clienţii; curăţă şi aranjează camerele, culoarele, băile; aranjează paturile, schimbă aşternutul de pat; serveşte micul dejun.
Restaurant:
13) Directorul restaurantului - organizează barul şi restaurantul; face cumpărăturile necesare restaurtantului.
14) Bucătar şef - concepe meniurile, supraveghează direct achiziţiile, organizează şi animează echipa de lucru din bucătărie.
15) Patiser şef - se ocupă de produsele de patiserie, dulciuri, prăjituri, pâine etc.
16) Cofetar şef - pregăteşte împreună cu ajutoarele sale micul dejun pentru clienţi, la cameră sau la sala de mese (servirea micului dejun la pat este considerată o caracteristică a ospitalităţii).
17) Ajutor de bucătărie pentru sosuri.
18) Ajutor de bucătărie pentru patiserie.
19) Ajutor de bucătărie pentru legume.
20) Barman - lucrează la bar care este un loc de comunicare, întâlnire; ţine evidenţa, serveşte băuturi, prepară cocktailuri, comunică cu turiştii.
21) Consilier servire vinuri - selecţionează pentru client cele mai bune vinuri în funcţie de meniu şi de posibilităţile financiare ale clientului; consiliză şi serveşte clientul; armonizează gusturile sale cu acelea ale clientului; se deplasează în podgorii pentru achiziţionarea vinului şi se ocupă de stocarea vinului în pivniţa hotelului; supraveghează buna conservare a vinului.
22) Şef de restaurant - îndeplineşte rolul de gazdă în restaurant, primeşte clientul, îl instalează, ia comanda; taie carnea şi peştele, după ce le-a prezentat clientului. (se ocupă în special de clienţii importanţi).
23) Şef de rezervă - răspunde de o parte a sălii restaurantului; are aceleaşi atribuţiuni cu ale şefului de restaurant.
24) Chelneri (ospătari) -îl ajută pe şeful de restaurant la servirea clientului.
25) Ajutori de ospătari - îl ajută pe chelner la servirea clientului.
26) Ajutori de rezervă - îl ajută pe şeful de rezervă la servirea clientului
(bibliografie: Murielle WOLSKI, Les metiers du tourisme et de l'hotellerie Comment debutes ?, ed. L'etudiant, 1995, Paris; Joanna POMIAN, Claude ROCHE, Connaissance capitale Management des connaissances et organisation du travail, ed. Sapientia, 2002)
Conceptul lizibilităţii locului ca o condiţie pentru atractivitatea turistică a unei aşezări
Kevin Lynch s-a născut în 1918, în Chicago, Illinois, şi a fost unul dintre cei mai buni urbanişti ai secolului XX. Şi-a făcut studiile la Yale University, Rensselaer Polytechnic Institute şi la Massachusetts Institute of Technology. Absolvent al MIT în 1947, reuşeşte ca din 1949 să obţină o catedră de „planificare urbană” şi profesează până la moartea sa, în 1984. Pasionat de cercetare şi învăţământ, a activat în numeroase comisii şi organizaţii. A scris mai multe cărţi despre urbanism dintre care mai importante sunt: 1) „The Image of the City” (1960) - despre modul în care locuitorii oraşului percep aşezarea şi consecinţele pentru proiectarea urbanistică; 2)”What Time is This Place” (1972) - în care examinează cât timp poate fi petrecut într-un oraş; 3) „Growing Up in Cities” (1977)- unde se preocupă de influenţa ambientală asupra copiilor. Printre altele, a reproiectat părţi din Centrul guvernamental din Boston şi s-a ocupat de sistematizarea falezei oraşului.
Cel mai important concept din opera sa este acela de „place legibility”, adică lizibilitateaa locului. Profesorul ne învaţă[1] că locuitorii unei aşezări posedă anumite „hărţi mentale”, reprezentări despre ce este considerat că trebuie să conţină o aşezare. Printre elementele reprezentării unele sunt constante, anume: căile (paths), limitele (edges), raioanele (districts), pete staţiale sau încrucişări (nodes), punctele de reper (landmarks). 1) Căile sunt direcţii liniare (canale) de-a lungul cărora o persoană se deplasează fie ocazional, fie obişnuit, fie imaginar; acestea pot fi străzi, cărări, linii de cale ferată etc. 2) limitele sunt linii neincluse în căi cum sunt zidurile, litoralul, faleza etc; 3) raioanele sunt secţiuni din aşezare de mărime importantă şi cu un pronunţat caracter distinctiv; 4) nodurile sunt puncte sau mici arii strategice cărora li se acordă mare atenţie de către locuitori sau prezintă caracteristici de identitate ale oraşului; astfel pot fi intersecţiile aglomerate sau centrul ori centrele oraşului, locuri de oprire, puncte de întrerupere între clădiri etc.; nodurile sunt prezumabile la a fi puncte de intensă concentrare spaţială (densitate) a persoanelor; 5) punctele de reper sunt obiective fizice cu rol de orientare în aşezare; aşa pot fi mari magazine, monumente, obiecte naturale geografice etc.; caracteristica lor de bază este că pot fi observate din multe unghiuri, cu uşurinţă.
Judecata care se desprinde de aici este aceea că turistul oarecare manifestă o preferinţă spontană pentru vizitarea unei aşezări şi petrecerea a cât mai mult timp acolo în funcţie de o proiectare judicioasă care trebuie să cuprindă elementele de structură amintite şi să evite următoarele erori: ambiguitatea direcţiilor, căi fără caracter, lipsa diferenţierii elementelor, intersecţii neclare, absenţa sau slaba reprezentare a vecinătăţilor, puncte care trezesc stări de confuzie, lipsa legăturilor între elemente, zone construite haotic şi fără identitate, turnuri cărora nu li se văd fundamentele, locuri izolate, căi superficiale, forme ambigue, căi întrerupte sau incomplete, lipsa orientării est-vest, faleze discontinue sau ascunse şi multe altele. Şi ca o concluzie finală este de reţinut faptul că nu trebuie să demarezi o afacere turistică în locuri nelizibile.
Exerciţiul practic pentru aprofundarea teoriei poate fi găsit la adresa http://www.scribd.com/doc/4781547/place-legibility-exercise
[1] Un scurt documentar despre elementele constante ale lizibilităţii locului poate fi urmărit la http://www.evanmather.com/
Cel mai important concept din opera sa este acela de „place legibility”, adică lizibilitateaa locului. Profesorul ne învaţă[1] că locuitorii unei aşezări posedă anumite „hărţi mentale”, reprezentări despre ce este considerat că trebuie să conţină o aşezare. Printre elementele reprezentării unele sunt constante, anume: căile (paths), limitele (edges), raioanele (districts), pete staţiale sau încrucişări (nodes), punctele de reper (landmarks). 1) Căile sunt direcţii liniare (canale) de-a lungul cărora o persoană se deplasează fie ocazional, fie obişnuit, fie imaginar; acestea pot fi străzi, cărări, linii de cale ferată etc. 2) limitele sunt linii neincluse în căi cum sunt zidurile, litoralul, faleza etc; 3) raioanele sunt secţiuni din aşezare de mărime importantă şi cu un pronunţat caracter distinctiv; 4) nodurile sunt puncte sau mici arii strategice cărora li se acordă mare atenţie de către locuitori sau prezintă caracteristici de identitate ale oraşului; astfel pot fi intersecţiile aglomerate sau centrul ori centrele oraşului, locuri de oprire, puncte de întrerupere între clădiri etc.; nodurile sunt prezumabile la a fi puncte de intensă concentrare spaţială (densitate) a persoanelor; 5) punctele de reper sunt obiective fizice cu rol de orientare în aşezare; aşa pot fi mari magazine, monumente, obiecte naturale geografice etc.; caracteristica lor de bază este că pot fi observate din multe unghiuri, cu uşurinţă.
Judecata care se desprinde de aici este aceea că turistul oarecare manifestă o preferinţă spontană pentru vizitarea unei aşezări şi petrecerea a cât mai mult timp acolo în funcţie de o proiectare judicioasă care trebuie să cuprindă elementele de structură amintite şi să evite următoarele erori: ambiguitatea direcţiilor, căi fără caracter, lipsa diferenţierii elementelor, intersecţii neclare, absenţa sau slaba reprezentare a vecinătăţilor, puncte care trezesc stări de confuzie, lipsa legăturilor între elemente, zone construite haotic şi fără identitate, turnuri cărora nu li se văd fundamentele, locuri izolate, căi superficiale, forme ambigue, căi întrerupte sau incomplete, lipsa orientării est-vest, faleze discontinue sau ascunse şi multe altele. Şi ca o concluzie finală este de reţinut faptul că nu trebuie să demarezi o afacere turistică în locuri nelizibile.
Exerciţiul practic pentru aprofundarea teoriei poate fi găsit la adresa http://www.scribd.com/doc/4781547/place-legibility-exercise
[1] Un scurt documentar despre elementele constante ale lizibilităţii locului poate fi urmărit la http://www.evanmather.com/
GRAMATICA LOCULUI TURISTIC
„Este nevoie mai întâi să ştim ceea ce trebuie să fie, pentru a judeca bine ceea ce este” (Jean Jacques Rousseau, Emile ou de l’education)
Complexitatea fenomenului turistic pretinde cu impetuozitate definirea riguroasă a termenilor întrebuinţaţi, aceasta fiind însăşi <
Într-o manieră structural-funcţionalistă, postulez fără sentimentul unei erori că alegerea unui loc geografic şi transformarea acestuia în turistic este un fenomen supus unei reţele complicate de reguli şi relaţii care se auto-organizează formând o structură, o gramatică a procesului, dacă doriţi o autentică semiotică, cu toate componentele ei. Locul turistic implică o semantică întrucât pot fi stabilite raporturi speciale între obiecte şi semnificanţii lor turistici, o sintactică dacă luăm în considerare regulile înlănţuirii mijloacelor semnificatoare şi o pragmatică atunci când facem vorbim de scopurile actelor de desemnare a unei destinaţii geografice ca un loc turistic. În această idee directoare este construit discursul de faţă. Chiar dacă aparent complicat, nu se pune problema iniţierii unei afaceri în turism fără cunoaşterea semnificaţiei locului turistic.
***
Cu aceasta am deschis complicatul capitol al semanticii turistice. Informaţiile prezentate ţin de ipoteza care nu exclude existenţa obiectivă a locului turistic, însă pune accentul pe identificarea acestuia, fie cu semnul său, fie cu un agregat semnificator holistic. Atracţia locului turistic este dată nu de locul privit în sine, ci de semnul[2] atribuit care îl marchează ca distinctiv. (Culler, 1981). Şi ce semn ar putea fi mai adecvat locului turistic decât peisajul locului, în sens restrâns, sau chiar alcătuirea (organizarea, amenajarea) obiectivului turistic, în sensul larg ?
Locul ca o condiţie a locului turistic
Nu ştiu dacă pare ciudat să afirmăm că locul geografic este semn pentru un obiectiv turistic, însă cu siguranţă ar fi ciudat să vorbim despre locul turistic fără existenţa elementelor tangibile ale locului. În această situaţie in extremis semnul obiectului este chiar obiectul însuşi. După Swarbrooke (1997), numai patru locuri ar fi şi tipuri principale de atracţii turistice (visitor attractions): obiectele naturale, artefactele umane realizate nu cu scopul primar de atragere a vizitatorilor, evenimentele speciale şi artefactele umane create cu scopul atragerii vizitatorilor.[3] Dintre acestea primele două răspund de loc ca o condiţie a locului turistic. Pentru instituţiile promovatoare de turism este o cunoştinţă banală aceea că „teritoriul destinat primirii turiştilor (receptor territory) este obiectul fundamental al turismului, ulterior transformat în imagine care să activeze dorinţa călătoriei la destinaţie, şi în ispită pentru cumpărarea pachetelor de servicii turistice[4]. Trecând în revistă factorii naturali, se constată importanţa heliotropismului, apei şi a pădurii. Turiştii sunt avizi de locuri însorite, de prezenţa apei sub forma lacurilor şi a râurilor care curg prin strâmtori, chei, pasuri şi canioane. Apa serveşte nu numai scopurilor recreative, ci şi unor obiective sociale. Relaţiile interumane sunt facilitate de atracţiile unei plimbări la marginea apei, cazarea într-un hotel de lângă râu sau servirea mesei pe malul mării. Studii nu foarte vechi ne prezintă următoarea distribuţie a utilizării apei cu funcţie turistică. Îmbăiere, pescuit, sporturi nautice, plimbare pe mal şi diverse sunt activităţile enumerate în ordinea importanţei.
Pădurea este recunoscută ca un element consacrat de atracţie turistică, însă amenajată într-o manieră care să permită ieşiri familiale, plimbări organizate, educarea copiilor, descoperirea mediului, vizitarea controlată, toate într-un climat de destindere într-un areal verde, curat şi cu aer proaspăt.
Locul turistic ca peisaj şi contemplare
În discursul turistic întâlnim adeseori o teorie[5], mai degrabă o filozofie, care încearcă să identifice locul turistic cu contemplarea locului. ”Sight-seeing” (observarea locului, vizitarea monumentelor unui loc, dar poate mai bine tradus ca o contemplare a locului) este teoria care ne învaţă că turistul nu se deplasează în căutarea lucrurilor, ci numai a imaginilor lor. În felul acesta, turistul procedează la un reducţionism procesual mental identificând obiectul real de văzut cu imaginea acestuia. Mai mult, fenomenul poate fi extins până la limita în care semnul locului turistic intervine sub formă de semnal pentru atragerea turistului. Totuşi, tributar modului existenţial propriu semnelor, semnul-contemplare, demn de a suscita o deplasare turistică, rămâne doar o imagine simplificată şi uneori distorsionată a locului real, detaşată din contextul obişnuit şi cu un grad de superficialitate conferit de raţiunea suficientă. Mi se pare profitabil introducerea unei distincţii aici. Contemplarea locului poate fi privită analitic fie ca un proces dinamic şi atunci este vorba de consumarea unei aşteptări, fie ca o stare psihică stabilă-satisfacţia receptării estetice a peisajului. În prima situaţie se contemplă peisajul aşteptat, în timp ce în a doua este observat un peisaj descoperit. În practică, cele două fenomene psihice interferează neputându-se delimita clar graniţa dintre contemplarea activă sau pasivă (receptarea peisajului). Sugestivă pentru înţelegerea esenţei mecanismului contemplării ca aşteptare este confesiunea[6] augustiniană legată de categoriile timpului.
Locul turistic ca pseudo-eveniment
Dacă am înţeles că locurile turistice sunt alese pentru că persoanele manifestă o anticipaţie (aşteptare) sub forma reveriei şi fanteziilor însoţite de intensă plăcere, la altă dimensiune sau prin implicarea simţurilor în alt mod decât cel obişnuit, atunci ne putem îndrepta atenţia asupra altor elemente care pot trece drept semne pentru locul turistic. Astăzi, industria turismului nu poate fi separată de segmentul animaţiei turistice. Evenimente dintre cele mai diferite sunt organizate şi desfăşurate pentru completa recreere a turiştilor. Ele sunt bazate pe o gamă largă de anticipări induse, construite şi susţinute printr-o largă varietate de practici non-turistice cum sunt filmul, televiziunea, literatura, revistele, înregistrările video şi sonore. Societatea post-modernă şi-a pierdut autenticitatea şi produce deja de mulţi ani simulacre ale realităţilor, pseudo-evenimente[7]. În actualele condiţii culturale post-moderne, reproducerea şi simularea evenimentului devin mai importante chiar decât evenimentul însuşi. “Industria turismului care altădată oferea realitatea, astăzi, îşi izolează turiştii interpunând <
***
Orice sintactică îşi propune analiza şi stabilirea relaţiilor între semne independent de conţinutul (referenţialul) lor. Sintactica turismului ne poate dezvălui cum calitatea locului turistic depinde nu atât de calitatea semnelor, ci mai degrabă de raporturile dintre acestea.
Locul turistic ca lizibilitatea locului
În importanta sa lucrare[11] referitoare la designul urban profesorul Lynch a vorbit adeseori despre plăcerea estetică resimţită de privitorii unui oraş, supus prealabil unor canoane riguroase de planificare şi construcţie, pentru a deveni pregnant în percepţia estetică. “În fiecare moment este mai mult decât ochiul poate vedea şi urechea auzi”. În perspectiva utilizată designul este instrumentul prin care “imaginea” unui loc devine mai “clară”, în vreme ce claritatea imaginii este însăşi condiţia resimţirii emoţiei estetice. Este introdus importantul concept “place legibility” (lizibilitatea locului). Fiinţele umane structurează ambientul utilizând un fel de cogniţii estetice (categorii), formându-şi o imgine mentală cu rol principal de identificare, procedeu însoţit de satisfacţii estetice. Locul lizibil este întotdeauna şi un loc plăcut, generator de satisfacţie. În spiritul teoriei, se poate, deci, concluziona că în măsura în care locul turistic oferă o imagine lizibilă, creşte şi atractivitatea. Cât despre procedeele sporirii lizibilităţii locului turistic ca o un areal antropic, acestea aparţin designului şi arhitecturii şi pot fi identice cu elementele[12] structurale imaginate şi verificate de autor.
Locul turistic ca artefact mediatic
Poate cea mai importantă caracteristică a locului turistic este dată de marea implicare în produsul turistic. La limită, se poate spune că în anumite cazuri publicitatea locului turistic sa este identificabilă cu locul însuşi. Pentru un client locul turistic este suma aşteptărilor cu caracter simbolic care îi sunt formate şi structurate prin intermediul reclamei, un mesaj publicitar alcătuit dintr-o combinaţie intenţională de cuvinte, imagini şi sunete. Experienţa locului turistic este concepută în laboratoarele copywriter-ilor, după imaginaţia noastră despre calităţile locului. Astfel, clientul cumpără visuri şi industria turistică este un comerţ cu iluzii şi crearea unei atmosfere „turistice”. Fiindcă locul turistic este implicat în serviciul turistic, orice marfă de natura unui serviciu posedând atribute[13] speciale, devine mult mai uşor a crea valoare adăugată prin combinarea unor elemente simbolica, imaginare. Identitatea locului turistic este un aspect al modului în care acesta este mediatizat. Aici, întreprinzătorul turistic trebuie să se încredinţeze voinţei creatorilor de publicitate şi „public relations”. Pot fi adăugate câteva principii de ghidare referitoare la reacţia favorabilă a clientului faţă de publicitatea turistică. Astfel, iluziile unui bun loc turistic sunt: dacă este diferit de altele; „dacă este neobişnuit, ieşit din comun; dacă este congruent cu prejudecăţile turistului; dacă este mediatizat suficient de frecvent”[14].
***
Nici o pragmatică nu poate abdica de dorinţa descoperirii scopului utilizării semnelor. Când vorbim însă despre pragmatica locului turistic trebuie să adăugăm motivaţiilor şi mobilurilor celor mai profunde, de natură psihanalitică şi cognitivă, şi pe acelea de natură economică. Atunci, desigur, că am putea intitula un paragraf cu denumirea „locul turistic ca valoare economică”. Dar despre aceasta s-au spus foarte multe şi nu cred că locarea problemei în teoria pieţei ar aduce mai multă noutate şi eficienţă decizională pentru micul întreprinzător în turism. De aceea, vom urma linia non-conformă a explicaţiei cauzelor locului turistic.
Locul turistic ca obiect tranziţional
Locul turistic poate fi interpretat şi ca un obiect ludic. Refuzând însă ideea plonjării în copilărie printr-un mecanism de regresie infantilă sau aceea a evadării din conflicte sociale şi personale, ni se propune teoria locului turistic ca obiect tranziţional[15]. O reflecţie îndreptată către utilitatea funcţiilor îndeplinite de stereotipiile şi clişeele din complexul imaginarului turistic ne arată cum un comportament turistic poate fi asimilat unui ritual de “îmblînzire” a mediului, în care un rol deloc neglijabil îl joacă şi actori cu funcţii imaginar parentale (agenţi de turism, manageri de aşezăminte de cazare, ghizi etc.) care îl descarcă pe turist de o parte din responsabilităţile actului şi îl protejează de o realitate considerată aspră. Aceasta pentru că „acceptarea realităţii este o sarcină continuă”[16] şi că „nici o fiinţă umană nu se poate sustrage tensiunii generate de punerea în relaţie a realităţii interioare cu realitatea exterioară”.[17] Locul turistic ca obiect tranziţional ni se înfăţişează ca un spaţiu-timp cu trăsături speciale şi serveşte la generarea iluziei inexistenţei discontinuităţii temporale şi a separării sinelui de ambient. Un spaţiu special şi iluzoriu, dar investit cu afectivitate, un loc în care turistul învaţă singur să ajungă la realitate într-un mod gradual şi gingaş. Pentru interpretarea ca o trăsătură relevantă a locului turistic afirmaţia lui Winnicott că „Mama suficient de bună îşi începe sarcinile părinteşti răspunzând aproape complet nevoilor copilului, dar pe măsură ce trece timpul şi în acord cu abilitatea crescândă a copilului de a face faţă lipsurilor sale în ce priveşte satisfacerea nevoilor lui, ea renunţă treptat şi gradual la tutelarea copilului”[18]. Astfel, similar amintitului joc psiho-analitic, locul turistic este un spaţiu protector în care turistul privit în generalitatea sa umană învaţă să-şi asume şi depăşească situaţiile contextuale de eşec, armonizând coabitarea dintre nevoile ego-ului şi tensiunile instinctuale. El este totodată un loc izolat sau cu aparenţa izolării, caracteristică care contribuie la crearea spaţiului-timp de acomodare.
Locul turistic corespunde în linii mari spaţiului asociat celui mai general rit uman de trecere de la exotism la endotism, adaptarea la realitatea externă. El este o operă colectivă şi neconştientizată a unui mare număr de persoane legate prin afinităţi de reverie, emoţii şi dorinţa de a porni în căutarea celuilalt. Desemnarea şi alegerea locului depind larg de istoria şi trecutul mitic şi cultural[19].
Locul turistic ca nostalgia Paradisului pierdut
Etimologic, nostalgia este o formă de suferinţă din cauza depărtării de cămin, un dor şi o durere reparabilă doar prin reîntoarcerea acasă. Turistul ca un copil[20] este pacientul unei regresiuni şi încearcă prin actul turistic să-şi regăsească locul copilăriei, arhetipul mamei şi disoluţia în paradisul prenatal.
Nicolson (1988) defineşte nostalgia ca “viziunea noastră personală a pastoralului, locul în care perfecţiunea poate fi măcar imaginată”[21]. Din această perspectivă, călătorul ori turistul sunt asimilaţi cu Adam şi Eva, exilaţii din Eden, încercând reîntoarcerea la locul interzis. Alienarea socială produsă în ţările cu prea multă tehnologie generează încercarea umană de relocare, fie aceasta chiar temporară, într-un alt topos, o altă casă, un centru-de-altundeva (Cohen, 1991).
Deşi Paradisul înseamnă şi a însemnat lucruri oarecum diferite la diverse popoare, nu s-ar putea spune că nu se manifestă anumite convergenţe de semnificaţii. Inocenţa şi liniştea din grădina Edenului dinainte de cădere … Izolarea şi frumuseţea unui loc natural şi lipsit de păcat … Un loc de plăcere unde toate bunurile sunt obţinute uşor şi ieftin … Un loc în care poţi transcende normele sociale fără teama şi fără frica unor consecinţe neplăcute … Un spaţiu din care lipsesc sentimentele de vinovăţie … Prilejul unei noi şi inedite prize de conştiinţă, în confruntarea cu tentaţia fructului oprit …[22]
Locul turistic ca nostalgia trecutului
Fred Davis (1979) ne învaţă că într-o lume din ce în ce mai marcată de incertitudine unul dintre factorii motivatori ai turismului îl constituie o formă obscură a nostalgiei, anume nevoia de descoperire a identităţii în trecut[23].
Spiritul erei postmoderne în care trăim a rezolvat într-o manieră turistică problema nostalgiei propunând următoarele forme: hotelurile istorice, pelerinajul de identificare şi locurile tematice şi de visare.
Hotelurile istorice sunt aşezăminte destinate reconfortării şi întăririi ego-ului unui vizitator de condiţie socială modestă sau obişnuită care trăieşte cel puţin pentru o zi experienţa reconfortantă a inversării statusului (regele sau regina unei singure zile), Pelerinajul de identificare îmbracă linia premodernă tradiţională de vizitare a locurilor sfinţilor şi a martirilor sau direcţia postmodernă de cercetare a centrelor culturale în care au trăit persoane cu semnificaţie spirituală pentru fani. Există o variantă interesantă a călătoriei de identificare, anume pelerinajul profesional. Practicat în Evul Mediu, în situaţiile particulare de muncă ale epocii, de calfele jurate, scopul declarat al călătoriei era aprofundarea meseriei prin învăţarea diferitelor tehnici profesionale. Nu este mai puţin adevărat nici conţinutul agendei ascunse a pelerinilor, anume de a investiga în locurile pelerinajului aplicarea contextuală a drepturilor[24] social politice ale meseriaşilor din breslele existente: dreptul la muncă, justiţia socială şi formele ajutorului mutual.
Locurile tematice şi de reverie îmbracă azi forma parcurilor tematice, muzee în aer liber, centre de moştenire culturală, centre industriale, vizite în fabrici, prăvălii. Aşezări istorice reconstruite cu toate detaliile, case, produse tradiţionale, pieţe, ocupaţii tradiţionale, obiceiuri etc. Locurile trebuie să fie educative, teatrale, istorice şi inspirative. Unele dintre ele ajută la construirea unui sens de identitate naţională şi oferă populaţiei accesul la miezul autentic al geniului popular.
***
Miza pariului cunoaşterii locului turistic stă în şansa mai mare de succes a afacerii în domeniu, în profitul sporit, dar nu numai atât, deoarece miza finală se întrevede mai ales în multiplicarea relaţiilor social-umane autentice prin stimularea intercomunicării şi în special a comunicării intra-psihice. Locul turistic joacă un rol determinant în producerea genului turistic. Fie că sunt agenţi de turism, transportatori, animatori, proprietari de structuri de cazare, autorităţi sau comunităţi locale interesate în dezvoltarea turismului, toţi ar trebui să-şi înceapă activităţile nu înainte de înţelegerea clară a naturii şi trăsăturilor locului turistic. Aceasta pentru a şti ce să selecteze şi amenajeze, unde să-i îndrume pe turişti, ce itinerarii şi destinaţii să aleagă, cum şi unde să-i cazeze pe vizitatori, ce fel de activităţi să organizeze. Până la urmă cunoaşterea este accesibilă fiecărui om, rămâne de rezolvat mobilizarea pentru acţiune. În această problemă, ilustrul gânditor J J Rousseau îşi exprima opinia[25] particulară cu următoarele cuvinte „Cea mai mare dificultate întâmpinată de cineva pentru lămurirea altcuiva este de a-l interesa pe cel din urmă în discutarea, reflectarea şi să răspunsul la două întrebări: 1) <
BIBLIOGRAFIE
[1] http://geotourweb.com/nouvelle_page_671.htm
[2] Jonathan D. Culler, The Pursuit of Signs: Semiotics, Literature, Deconstruction, Ithaca, Cornell UP, 1981, passim.
[3] Apud Swarbrooke, în William Theobald, GLOBAL TOURISM, Elsevier Ink., Burlington, 2005, p. 43.
[4] http://www.gobmallorca.com/deutsch/balearics_sustainability_summary.pdf
[5] Apud Boorstin, în Rachid Amirou, Le tourisme comme objet transitionel, dans Espaces et Sociétés, n° 76, 1994, pp. 149-164, passim
[6] Sfântul Augustin, Confesiuni, Humanitas, Bucureşti, 1998-Cartea a XI-a, cap. XX: „Trei sunt categoriile temporale: prezentul din cele trecute se află în memorie, prezentul din cele prezente în privirea atentă şi prezentul din cele viitoare în aşteptare”.
[7] Daniel Boorstin, The Image: A Guide to Pseudo-Events in America, 1961.
[8] Ibidem, passim.
[9] Maxine Feifer, Tourisme in History - from Imperial ROME to the present, Stein and Day Publishers, New York, 1986, passim.
[10] Feifer, 1985.
[11] Kevin Lynch, The Image of the City, 1960
[12] ibidem, passim. Astfel, sunt: căile (paths), limitele (edges), raioanele (districts), încrucişările (nodes), punctele de reper (landmarks); definiţiile elementelor sunt înscrise în conţinutul teoriei “place legibility”.
[13] Cele 5 atribute ale unui serviciu sunt: intangibilitatea (intangibility), indiviziunea (inseparability), diversificarea (variability), perisabilitatea (perishability) şi cumpărarea nemijlocită (discretionary purchase), apud Nigel Morgan & Anette Pritchard, Advertising in Tourism and Leisure, Butterworth Heinemann, Oxford, 2000, passim.
[14] Ibidem, passim.
[15] Rachid Amirou, Le tourisme comme objet transitionel, dans Espaces et Sociétés, n° 76, 1994, pp. 149-164.
[16] Apud D.W. Winnicott, în Rachid Amirou, Le tourisme comme objet transitionel, dans Espaces et Sociétés, n° 76, 1994, pp. 149-164., passim.
[17] Ibidem.
[18] Donald Winnicott, Transitional Objects and Transitional Phenomena, in Int. J. Psychoanal., 34:89-97, 1953).
[19] Rachid Amirou, Le tourisme comme objet transitionel, dans Espaces et Sociétés, n° 76, 1994, pp. 149-164, passim
[20] Apud Dann, 1989, ibidem, p.39.
[21] Apud Nicolson, ibidem, p.35
[22] John K. Walton, Paradise Lost and Found: Tourists and Expatriates in El Terreno, Palma de Mallorca, from the 1920s to 1950s, in Histories of Tourisme – Representation, Identity and Conflict, edited by J K Walton, p.181
[23] Apud Davis, ibidem, p. 34.
[24] Bernard de Costera, Le Compagnonage, PUF, Paris, 1988, passim.
[25] J J Rousseau, Emile ou de l’education, Flamarion, Paris, 1966, p. 600.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)