Se spune pe bună dreptate că însuşirea perfectă a unei ştiinţe este sinonimă cu asimilarea tuturor cuvintelor întrebuinţate de acea ştiinţă. Turismul ca o ştiinţă interdisciplinară şi-a creat la rândul său noţiuni, termeni şi concepte care să acopere operaţiile mentale de înţelegere a fenomenului respectiv interpretat din variatele perspective. Acestea sunt în număr mare şi multe dintre ele suferă un proces de determinare logică prin reducerea sferei şi extensia conţinutului. În timp, trebuie însuşite în totalitate, dacă dorim să controlăm cunoaşterea unui fenomen social şi economic. Evoluţia ştiinţei din antichitate şi până astăzi, parcă, a urmat scara în evoluţie a răspunsurilor la întrebările "de ce ?", ulterior, "cum ?" şi iarăşi ulterior "cât". Această ultimă abordare pozitivistă a adus un plus de valoare pentru aplicabilitatea ştiinţei, ea permiţând în baza măsurării iniţiale modelarea şi simularea matematică a modelelor, o mai bună cunoaştere a realităţii sociale. Abordarea pragmatic-pozitivistă utilizată de industriile turistice permite orientarea strategică a afacerilor din turism, profituri mai mari şi, dacă luăm în considerare adecvarea cu interesele şi nevoile, chiar satisfacţia sporită a consumatorilor de turism. Dar, abordarea pozitivistă nu se poate fundamenta decât pe măsurare, pe categoria cantităţii, în final pe statistică. De aceea, am considerat a fi necesară şi utilă prezentarea câtorva termeni turistici cu semnificaţia lor stabilită de statistica turistică.
Se afișează postările cu eticheta definiţii. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta definiţii. Afișați toate postările
Geneza statistică a produsului turistic
Generalităţi
Realitatea lumii prezente primeşte tot mai mult, astăzi, însuşirile unui proces caracterizat de numeroase şi simultane schimbări. În condiţiile date, limbajul şi discursul logico-lingvistic ca instrumente umane de cunoaştere raţională a semnificaţiilor lucrurilor reuşesc cu tot mai multă dificultate să surprindă adevărul esenţial. Astfel, numele lucrurilor renunţă tot mai frecvent la caracterul universalităţii relative în favoarea generalităţii stereotipizate sau, mai ales, a particularităţii subiective. Şi denumirea eşuează ca unealtă ordonatoare a lumii cedând locul ambiguităţilor, echivocului şi plurisemantismului. Cu atare premise nu trebuie să ne uimească autogeneza unui nou turn Babel, a unei "încurcături" limbilor de nivel secund, o lume în care ne este tot mai greu să ne orientăm din cauza semnificaţiilor eronate a lucrurilor transcrise în limbajul simbolic uman - limba.
Realitatea lumii prezente primeşte tot mai mult, astăzi, însuşirile unui proces caracterizat de numeroase şi simultane schimbări. În condiţiile date, limbajul şi discursul logico-lingvistic ca instrumente umane de cunoaştere raţională a semnificaţiilor lucrurilor reuşesc cu tot mai multă dificultate să surprindă adevărul esenţial. Astfel, numele lucrurilor renunţă tot mai frecvent la caracterul universalităţii relative în favoarea generalităţii stereotipizate sau, mai ales, a particularităţii subiective. Şi denumirea eşuează ca unealtă ordonatoare a lumii cedând locul ambiguităţilor, echivocului şi plurisemantismului. Cu atare premise nu trebuie să ne uimească autogeneza unui nou turn Babel, a unei "încurcături" limbilor de nivel secund, o lume în care ne este tot mai greu să ne orientăm din cauza semnificaţiilor eronate a lucrurilor transcrise în limbajul simbolic uman - limba.
Câteva definiţii pentru turismul cultural
drum de piatră din oraşul Melbourne, Australia
Introducere
Revin la ideea că promovarea eficientă a unui gen turistic şi o bună afacere nu pot fi efectuate fără cunoaşterea detaliată a definiţiei respective.
Dintre toate genurile de turism practicate cel mai greu de înţeles pare a fi turismul cultural. Aceasta deoarece însăşi cultura este un concept greu definibil. Definind pe cât este posibil mai riguros cultura, vom putea înţelege mai bine şi formele de practicare a turismului cultural.
Dar, nu există o definiţie unică pentru turismul cultural, aceasta pentru că nu există nici o unică definiţie pentru conceptul totuşi prea abstract de "cultură".
Dintre toate genurile de turism practicate cel mai greu de înţeles pare a fi turismul cultural. Aceasta deoarece însăşi cultura este un concept greu definibil. Definind pe cât este posibil mai riguros cultura, vom putea înţelege mai bine şi formele de practicare a turismului cultural.
Dar, nu există o definiţie unică pentru turismul cultural, aceasta pentru că nu există nici o unică definiţie pentru conceptul totuşi prea abstract de "cultură".
Ce este cultura ?
Înainte de a trece în revistă câteva definiţii pentru termenul "cultură", trebuie să arătăm că oricare ar fi acestea ele pot fi trichotomizate în definiţii neoperaţionale (conceptuale), operaţionale (comportamentale) şi hibride (în sensul că posedă caracteristici de la primele două). În prima situaţie, referenţialul este semnificat prin concepte, în timp ce în cazul al doilea acelaşi proces este realizat prin intermediul unor comportamente umane observabile şi chiar măsurabile, în timp ce în a treia postură semnificarea este realizată prin concepte şi comportamente.
Complexitatea fenomenului denumit generic "cultură" este foarte mare şi produce două consecinţe nu dintre cele mai avantajoase: plurisemantismul şi ambiguitatea termenului. Astfel, se face că pot fi întâlnite mai degrabă perspective despre conţinutul culturii, iar nu o definiţie univocă. În sprijinul afirmaţiilor poate fi adus ca argument şi rezultatul cercetărilor a doi etnologi americani care în anul 1952 au recenzat nu mai puţin de 160 de definiţii ale cuvântului "cultură" (apud Dollot L.,1993).
Complexitatea fenomenului denumit generic "cultură" este foarte mare şi produce două consecinţe nu dintre cele mai avantajoase: plurisemantismul şi ambiguitatea termenului. Astfel, se face că pot fi întâlnite mai degrabă perspective despre conţinutul culturii, iar nu o definiţie univocă. În sprijinul afirmaţiilor poate fi adus ca argument şi rezultatul cercetărilor a doi etnologi americani care în anul 1952 au recenzat nu mai puţin de 160 de definiţii ale cuvântului "cultură" (apud Dollot L.,1993).
Forme ale definiţiilor conceptuale
Cuvântul "cultură" ne trimite adeseori la o înţelegere antropologică (specializată) şi la altele mai puţin specifice cum sunt "divertismentul", "cunoaşterea", "înţelepciunea", "educaţia" (Evrard, 1999; Colbert et Evrard, 2000). După, Edward Hall, cultura este expresia manifestată a unei viziuni unificatoare şi stabile împărtăşită de o comunitate specifică şi creată prin confruntarea comunităţii cu problemele cruciale ale omenirii cum ar fi originea cosmosului, inpredictibilitatea ambientului natural, natura societăţii, locul ocupat de omenire în ordinea lucrurilor.
Forme ale definiţiilor comportamentale (operaţionale)
O interesantă direcţie în definirea fenomenului cultural o produc cercetările olandezului Geert Hofstede care par a evolua într-o paradigmă cognitivistă din moment ce acesta defineşte cultura ca o "programare colectivă a minţii care produce diferenţierea grupurilor umane". Substanţa definiţiei este alcătuită chiar din cuplurile criteriale explicite care produc diferenţierea grupurilor umane, anume: individualism vs. colectivism, masculinitate socială vs. feminitate socială, orientare de viaţă pe termen lung vs. orientare pe termen scurt (dinamism confucianist), gradul de eliminare a incertitudinii sociale, relaţii de forţă între guvernanţi şi guvernaţi vs. relaţii de cooperare.
După Gary Wederspahn, cultura este setul împărtăşit de asumţii, valori şi credinţe care aparţin unui grup uman şi prin intermediul cărora membrii grupului îşi organizează viaţa comună. Judecăţile universale de valoare sunt adeseori descriptori ai caracteristicilor culturale dintr-o comunitate. Astfel, pot fi următoarele: 1. participarea studenţilor la cursuri este un lucru bun. 2. pedepsirea corporală a copiilor este dăunătoare. 3. este folositor a vorbi liber, fără constrângeri. 4. lipsa curiozităţii este dăunătoare.
Definiţii tranzitive
După Clyde Kluckhohn, cultura este alcătuită din "moduri învăţate de gândire, simţire şi reacţie". Nucleul esenţial al culturii se compune din idei tradiţionale şi mai mult din valorile ataşate ideilor respective. Aşa pot fi:
1. expresii faciale
După Clyde Kluckhohn, cultura este alcătuită din "moduri învăţate de gândire, simţire şi reacţie". Nucleul esenţial al culturii se compune din idei tradiţionale şi mai mult din valorile ataşate ideilor respective. Aşa pot fi:
1. expresii faciale
2. credinţe religioase
3. ritualuri religioase
3. ritualuri religioase
4. importanţa acordată timpului
5. picturi
6. valori
7. literatură
8. credinţe privind creşterea copiilor
9. conceptul de conducere
10. gesturile
11. obiceiurile de vacanţă
12. conceptul de cinste, sinceritate
13. fundamentele pe care se clădeşte prietenia
14. semnificaţia modestiei
15. alimentaţia
16. obiceiurile culinare
17. semnificaţia atribuită lumii naturale
18. conceptul sinelui
19. etica muncii
20. ideea despre frumuseţe 21. muzica
22. stilurile de îmbrăcăminte
23. viziunea generală despre viaţă (ce suntem, de unde venim, încotro ne îndreptăm)
24. ideea despre spaţiul personal
25. regulile etichetei sociale
14. semnificaţia modestiei
15. alimentaţia
16. obiceiurile culinare
17. semnificaţia atribuită lumii naturale
18. conceptul sinelui
19. etica muncii
20. ideea despre frumuseţe 21. muzica
22. stilurile de îmbrăcăminte
23. viziunea generală despre viaţă (ce suntem, de unde venim, încotro ne îndreptăm)
24. ideea despre spaţiul personal
25. regulile etichetei sociale
După Richard Brislin & Tomoko Yoshida, cultura este compusă din "concepte, valori şi asumţii despre viaţă, care ne dirijează comportamentul şi care sunt larg împărtăşite de o comunitate ... acestea sunt transmise de la generaţie la generaţie, foarte puţin frecvent prin învăţare explicită din partea părinţilor ... şi a altor vârstnici respectabili". Acestea ar putea fi:
1. abordarea directă a problemelor
2. centralitatea familiei
1. abordarea directă a problemelor
2. centralitatea familiei
3. control extern
4. păstrarea reputaţiei
5. respect pentru vârstnici
6. empatie
7. deferenţă faţă de autoritate
8. abordarea ocolită a problemelor
9. încrederea în sine
10. egalitarianism
Concluzie
Nu putem defini în mod categoric cultura, dar pentru analizarea turismului cultural sunt extrem de utile definiţiile şi îndeosebi acelea comportamentale. Folosind conţinutul ca indicatori criteriali pentru evaluarea consumului de turism cultural, vom reuşi adecvarea produsului turistic la consumator.
Câteva definiţii mai frecvent utilizate pentru turismul cultural :
Definiţia 1. "Este turism cultural orice deplasare a unei persoane care satisface nevoia umană pentru diversitate, serveşte la sporirea nivelului cultural al persoanei şi produce contacte, experienţe şi informaţii noi"(World Travel Organisation). [definiţia largă]
Definiţia 2. "Este turism cultural deplasarea unei persoane din motive esenţial culturale cum ar fi circuitele turistice de studiu, artele prezentabile pe viu (dansul, teatrul, muzica etc.), circuite culturale, călătorii la festivaluri sau alte evenimente culturale, vizite în locuri culturale şi la monumente""(World Travel Organisation). [definiţia restrânsă] .
Definiţia 3. "Toate etapele unui voiaj în care călătorii învaţă ceva despre istoria şi moştenirea istorică a altor comunităţi sau despre felurile contemporane de gândire şi trăire a vieţii reprezintă un proces de turism cultural" (McIntosh and Goeldner).
Definiţia 4. " Turismul cultural reprezintă orice formă de turism într-un alt loc şi care implică experimentarea de către vizitator a tuturor aspectelor "culturale" ale locului, stilurile de viaţă contemporană, mâncarea, topografia, ambientul, oraşele şi satele, cât şi siturile istorice ţi performanţele culturale "(ICOMOS).
Definiţia 5. "Turismul cultural reprezintă vizitarea unei comunităţi, grup, regiuni sau instituţie de către persoane străine motivate în întregime sau în parte de interesul pentru moştenirea istorică, artistică, ştiinţifică, pentru stilul de viaţă, descoperite în acele locuri" (Silbergs).
Definiţia 6. "Participarea vizitatorilor la una sau mai multe dintre următoarele atracţii culturale: · Festivaluri sau târguri de muzică, dans, comedie arte vizuale, multi-arte (multi-arta este un program creativ de artă pentru copii, care integrează mai multe arte într-un singur proiect-[vezi http://www.multi-arts.org/01programs.htm]) şi patrimoniul (moştenirea istorică); · Arte performative sau concerte (teatru, operă, balet, muzică contemporană şi clasică) · Muzee sau galerii de artă; · Clădiri de patrimoniu istoric sau de moştenire, monumente, locuri istorice [diferenţierea se poate face în sensul că un obiectiv turistic istoric este unul în care s-au desfăşurat evenimente care au schimbat cursul istoriei, în timp ce un obiectiv turistic de moştenite este ceva care are o vechime istorică -n.n. ]; · Târguri, studiouri, ateliere de artă şi de obiecte artizanale; · Situri şi prezentări folclorice." ( după Department of Culture and the Arts, Government of Western Australia in Journey Further, in Arts & Cultural Tourism Strategy for Western Australia 2004-2008)
Definiţia 7. După municipalitatea oraşului Victoria din Australia, turismul cultural include experienţe cum ar fi: · Plimbări prin cartierele şi incintele oraşului pe drumurile pavate cu piatră; · Vizitarea siturilor Ballarat, Bendigo şi/sau Castlemaine pentru a învăţa despre Goana australiană după aur; · Întâlniri cu populaţia locală, participarea la festivalurile comunităţii; · Participarea la Festivalul popular din oraşul Port Fairy; · Vizitarea vreunui sit istoric girat de National Trust[vezi http://www.nattrust.com.au/]; · Participarea la oferta multiculturală a oraşului, de exemplu atmosfera italiană a străzii Lygon; · Vizitarea siturilor de aborigeni în Grampians sau Mildura Murray Outback; · Vizitarea artiştilor în studiourile şi galerile lor personale, şi în timpul actului de creaţie; · Participarea la reprezentaţiile teatrale la teatrele din Melbourne; · Călătorii cu trenul cu locomotivă cu aburi şi vaporul cu zbaturi"
(după site-ul web al Tourism Victoria in Australia, Victoria’s Arts, Theatres & Cultural Heritage Plan 2002 - 2006)
(după site-ul web al Tourism Victoria in Australia, Victoria’s Arts, Theatres & Cultural Heritage Plan 2002 - 2006)
Definiţia 8. "Turismul cultural este întemeiat pe un conglomerat de locuri, tradiţii, arte, sărbători şi experienţe care portretizează o naţiune şi populaţia sa, reflectând diversitarea şi caracteristicile Statelor Unite ale Americii. Călătorii care se angajează în activităţi de turism cultural vizitează mai frecvent: · Locuri istorice; · Galerii de artă, teatre şi muzee; · Evenimente culturale, festivaluri şi sărbători; · Comunităţi etnice şi ţinuturi; · Obiective arhitecturale şi arheologice; · Parcuri statale şi naţionale. " ( după site-ul web al National Assembly of State Art Agencies in the USA)
Definiţia 9. "Turismul cultural cunoscut şi sub numele de turismul moştenirii culturale este călătoria direcţionată înspre experimentarea artelor, moştenirii naţionale şi a locurilor cu caracteristici unice". (după White House Conference on Travel and Tourism in the United States (1995))
Definiţia 10. "Efectuarea de vizite de către persoane din afara comunităţii-gazdă, persoane motivate total sau parţial de interesul pentru istoria, arta, stilul de viaţă, potenţialul ştiinţific, oferta de patrimoniu istoric şi cultural oferită de comunitate, regiune, grup, instituţie". (După LORD Cultural Resources Planning & Management Inc 124 City Tourism & Culture - The European Experience, extras din Brussels, February 2005, ETC Research Report, N
Ciclul vieţii destinaţiei turistice
Definiţia destinaţiei turistice
În discuţiile despre turism, termenul "destinaţie" rămâne încă ambiguu şi subiect de cercetare. La urma urmei, ce este o destinaţie ? Este un hotel, un oraş, o regiune, o ţară ? Uniunea Europeană a lansat mai multe proiecte de cercetăre cu scopul conceptualizării cuvântului "destinaţie". Una dintre cele mai recente (Paskaleva-Shapira & Besson, 2005) conceptualizează destinaţia turistică ca fiind o categorie lingvistică ce exprimă funcţia unui loc în raport cu turistul. Astfel, "trăsăturile importante ale destinaţiei nu sunt atât de mult proprietăţile fizice ori tipologice ale unei dezvoltări spaţiale ce poate fi identificată ca obiect real, nici o sumă de atracţii şi facilităţi disponibile turistului, ci mai degrabă o noţiune abstractă şi neutră, modul în care aceste modele spaţiale interacţionează cu valorile socio-culturale ale turistului şi cu percepţiile sale." Dificultatea de a conceptualiza o abstacţiune a dus, într-un larg spirit pragmatic american, la o rezolvare operaţională a problemei destinaţiei, adică la nu clarificarea esenţei sale, ci la definirea prin modul cum devine "turistică". După Bierman (2003) destinaţia turistică este “o ţară, un stat, o regiune, un oraş, care este prezentat de cineva ori de entitatea însăşi ca un loc pe care turiştii vor să-l viziteze." Neţinând seama de atributele geografice sau culturale ale locului-destinaţie, Bierman ni-l prezintă ca pe un produs care devine marfă şi în consecinţă trebuie prezentat şi vândut consumatorului. Înţelegem din teoria propusă că marfa "destinaţie" este un agregat format din elemente cu ponderi diferite: caracteristicile geografice, atractorii culturali şi, îndeosebi tehnicile de vânzare. În această interpretare, este de remarcat modificarea graduală şi calitativă a importanţei factorilor semnificatori pentru conceptul "destinaţie", luând în considerare cuplul criterial intern-extern. Astfel, calităţile geografice sunt intrinseci obiectului, atractorii turistici aparţin deopotrivă de loc şi de psihologia turistului, în schimb tehnicile de vânzare aparţin extern şi exclusiv fabricanţilor de publicitate turistică şi vânzătorilor.
Ei, bine, lucrurile nu stau chiar aşa, dar definiţia se dovedeşte extrem de utilă prin complementaritatea sa cu teoria ciclului de viaţă a destinaţiei turistice(Tourism Area Life Cycle - TALC, în sensul intervenţiei active a tehnicilor de vânzare şi/sau marketing)ca factori dinamic cauzatori sau cel puţin generatori de schimbare în viaţa elementului "destinaţie" al unui produs turistic oarecare.
Ce este ciclul de viaţă al unui produs ?
Sinteza observaţiilor provenite din vânzarea produselor a dus la descoperirea faptului că vânzarea unui produs manifestă neregularităţi cantitative în timp şi în funcţie de mai mulţi factori. Proiectarea metaforică a etapelor biologice ale vieţii umane asupra fenomenului descris a generat teoria ciclului de viaţă a unui produs. Evoluţia vânzărilor poate fi reprezentată grafic ca o curbă "logistică" (o curbă care are forma literei S). S-a convenit că viaţa unui produs oarecare poate fi împărţită în 4 stadii (etape) temporale, astfel: naşterea, dezvoltarea (creşterea), maturitatea şi declinul produsului. Nu voi intra în amănuntele problemei, care aparţine marketingului general
Ciclul vieţii destinaţiei turistice
Richard Butler a defăşurat cercetări în turism timp de 40 de ani în Canada şi Marea Britanie. Este cunoscut mai ales prin adaptarea teoriei ciclului de viaţă la o destinaţie turistică (The Tourism Area Life Cycle, 1980 ), dar a efectuat numeroase cercetări cu referire la sustenabilitatea turismului şi la dezvoltarea turistică şi consecinţele corespondente. Butler diversifică prin exces stadiile ciclului de viaţă a destinaţie turistice şi - cel mai important - propune indicatori pentru recunoaşterea etapelor respective. Stadiile ciclului de viaţă turistic sunt următoarele:
1) Explorarea: este prima etapă a ciclului de viaţă turistic şi corespunde cu naşterea produsului. Stadiul este caracterizat de apariţia la destinaţie a unui mic număr de turişti nonconformişti (aventurieri) care se simt atraşi - fiindcă aşa consideră ei - de unicitatea atracţiilor naturale şi culturale ale locului. Nu există deloc facilităţi turistice sau poate extrem de puţine. Contactul localnicilor cu vizitatorii este extrem de redus sau inexistent. Uneori sau destul de des turiştii nu sunt bine primiţi de localnici.
2) Implicarea: în a 2-a etapă numărul vizitatorilor creşte şi se observă implicarea localnicilor în scopul asigurării unor servicii pentru turişti. Contactul cu turiştii se intensifică şi îşi fac apariţia puţine şi simple acţiuni publicitare pentru atragerea turiştilor. Poate fi identificată o piaţă turistică incipientă, apare un sezon turistic şi câteva agenţii (ori similare) pentru aranjamente de călătorie pentru turişti. Dezvoltările respective exercită o presiune asupra autorităţilor publice locale, astfel încât acestea iniţiază facilităţi de infrastructură turistică cum sunt drumuri, aeroporturi, porturi etc.
3) Dezvoltarea: al 3-lea stadiu este caracterizat prin apariţia unei pieţe de turism bine definite, realizată parţial ca urmare a unor acţiuni ample şi susţinute de publicitate. Atracţiile naturale şi culturale sunt puternic impregnate de specificitate şi se bucură de sprijinul unor atracţii turistice construite de oameni. Implicarea şi controlul locale încep să intre în declin, concomitent cu apariţia unor mari investitori care substituie facilităţile şi serviciile vândute de proprietarii localnici cu altele mai performante şi la o scară mai largă. Datorită investiţiilor, pot să apară modificări importante ale caracteristicilor fizico-geografice din regiune şi care să nu fie bine primite de comunitatea locală. Destinaţia devine atât de importantă încât se vor implica în control factori guvernamentali, în pofida faptului că uneori intervenţiile respective vor fi dezavuate. Pentru perioade scurte de timp numărul de turişti vizitatori îl poate depăşi pe acela al localnicilor. Începe să fie utilizată forţă de muncă externă (imigraţie). Apar industrii auxiliare şi se schimbă tipologia turistului dominant în "mediu-centric" (Plog, 1991). Intrările de turişti devin echilibrate cuprinzând în procente egale turişti care preferă călătoria solitară şi nonconformă, cât şi conformişti care doresc să fie ca ceilalţi, vizitează în grupuri şi ţin de fenomenul turismului de masă.
4) Consolidarea: Cel mai important indicator pentru atingerea etapei consolidării este exprimat prin diminuarea ratei creşterii numărului vizitatorilor. Matematic spus, într-un anumit an al dezvoltării va apare un punct de inflexiune de la care creşterile vizitatorilor de la an la an vor fi tot mai mici. Numărul total al vizitatorilor încă îl va depăşi pe acela al localnicilor, în timp ce industria, economia sunt încă în mare măsură centrate pe turism. Marketingul, publicitatea şi promovarea nu mai reuşesc să producă o rată dorită a numărului vizitatorilor, de aceea se încearcă prelungirea sezonului turistic. Numărul mare de turişti şi efectele produse de serviciile care le sunt oferite produc nemulţumire printre rezidenţii localnici. Va apare un segment extrem de bine definit de business recreaţional, în vreme ce servicii turistice istorice vor fi dezavuate.
5) Stagnarea: Este etapa în care numărul turiştilor nu mai creşte (se menţine constant) şi forma turismului de masă devine dominantă. Capacităţile de soluţionare a problemelor economice, sociale şi ambientale şi-au atins limitele. Destinaţia posedă o imagine bună, dar din nefericire nu mai poate fi îmbunătăţită. Turiştii încă revizitează destinaţia. Se manifestă încă puţine dezvoltări turistice, în special la periferia destinaţiei. Frecvenţa vânzărilor de proprietăţi turistice creşte.
6) Declinul: Butler caracterizează etapa declinului prin reducerea pieţei turistice şi inabilitatea de a competiţiona cu atracţii turistice de tip nou. Cifra de afaceri poate fi încă mare, dar facilităţile turistice încep să fie convertite către alte utilizări (de exemplu hotelurile turistice pot deveni blocuri de locuinţe pentru închiriat, case pentru pensionari sau spitaluri). Implicarea şi controlul locale pot creşte numai dacă proprietarii rezidenţi reuşesc să recumpere obiectivele turistice la preţuri mici.
7) Reîntinerirea (relansarea): este stadiul care nu poate fi atins decât prin schimbarea completă a atracţiilor turistice pe care a fost întemeiat turismul dintr-o regiune. Schimbarea poate fi făcută prin realizarea unor obiective construite de om (parcuri tematice, cazinouri, etc), prin utilizarea unor resurse încă neexploatate ori printr-o mai bună utilizare a unor resurse existente, încă nu foarte atractive. Pentru a relansa un obiectiv turistic în declin trebuie conjugate eforturile autorităţilor publice şi ale investitorilor locali, cu scopul descoperirii unor noi pieţe pentru desfacerea produselor turistice, în special pentru consumatori cu interese specifice ori alte grupuri de acţiune. În această etapă creşte foarte mult competitivitatea cu alte regiuni turistice.
Graficul generic al ciclului de viaţă a unei destinaţii turistice
Comentarii despre teorie
Modelul TALC (Butler, 1980) poate fi un instrument de valoare pentru analiza gradului de dezvoltare a unei pieţe turistice. Indicatorii avansaţi de cercetător pot fi utilizaţi de proprietarii obiectivelor turistice pentru monitorizarea "sănătăţii" afacerii. Modelul facilitează analiza relaţiilor dintre piaţa turistică, resursele turistice şi profilul consumatorului de turism. Teoria ajută şi la facilitarea descoperiirii unor cauze ascunse ce pot sprijini dezvoltarea economiei turistice.
Modelul TALC poate fi utilizat pentru prognoze, cu condiţia existenţei a trei factori preliminari:
- cunoaşterea forţelor structurale care produc dinamica turismului în regiune;
- utilizarea indicatorilor TALC drept criterii pentru perceperea atuurilor şi ameninţărilor la adresa businessului turistic local;
- date suficiente şi prelevate pe o lungă durată, pentru interpretarea situaţiei actuale şi identificarea stadiului din ciclul de viaţă a unei destinaţii turistice.
Ţinând seama de cele spuse nu mai rămâne decât să ne punem pe treabă.
În discuţiile despre turism, termenul "destinaţie" rămâne încă ambiguu şi subiect de cercetare. La urma urmei, ce este o destinaţie ? Este un hotel, un oraş, o regiune, o ţară ? Uniunea Europeană a lansat mai multe proiecte de cercetăre cu scopul conceptualizării cuvântului "destinaţie". Una dintre cele mai recente (Paskaleva-Shapira & Besson, 2005) conceptualizează destinaţia turistică ca fiind o categorie lingvistică ce exprimă funcţia unui loc în raport cu turistul. Astfel, "trăsăturile importante ale destinaţiei nu sunt atât de mult proprietăţile fizice ori tipologice ale unei dezvoltări spaţiale ce poate fi identificată ca obiect real, nici o sumă de atracţii şi facilităţi disponibile turistului, ci mai degrabă o noţiune abstractă şi neutră, modul în care aceste modele spaţiale interacţionează cu valorile socio-culturale ale turistului şi cu percepţiile sale." Dificultatea de a conceptualiza o abstacţiune a dus, într-un larg spirit pragmatic american, la o rezolvare operaţională a problemei destinaţiei, adică la nu clarificarea esenţei sale, ci la definirea prin modul cum devine "turistică". După Bierman (2003) destinaţia turistică este “o ţară, un stat, o regiune, un oraş, care este prezentat de cineva ori de entitatea însăşi ca un loc pe care turiştii vor să-l viziteze." Neţinând seama de atributele geografice sau culturale ale locului-destinaţie, Bierman ni-l prezintă ca pe un produs care devine marfă şi în consecinţă trebuie prezentat şi vândut consumatorului. Înţelegem din teoria propusă că marfa "destinaţie" este un agregat format din elemente cu ponderi diferite: caracteristicile geografice, atractorii culturali şi, îndeosebi tehnicile de vânzare. În această interpretare, este de remarcat modificarea graduală şi calitativă a importanţei factorilor semnificatori pentru conceptul "destinaţie", luând în considerare cuplul criterial intern-extern. Astfel, calităţile geografice sunt intrinseci obiectului, atractorii turistici aparţin deopotrivă de loc şi de psihologia turistului, în schimb tehnicile de vânzare aparţin extern şi exclusiv fabricanţilor de publicitate turistică şi vânzătorilor.
Ei, bine, lucrurile nu stau chiar aşa, dar definiţia se dovedeşte extrem de utilă prin complementaritatea sa cu teoria ciclului de viaţă a destinaţiei turistice(Tourism Area Life Cycle - TALC, în sensul intervenţiei active a tehnicilor de vânzare şi/sau marketing)ca factori dinamic cauzatori sau cel puţin generatori de schimbare în viaţa elementului "destinaţie" al unui produs turistic oarecare.
Ce este ciclul de viaţă al unui produs ?
Sinteza observaţiilor provenite din vânzarea produselor a dus la descoperirea faptului că vânzarea unui produs manifestă neregularităţi cantitative în timp şi în funcţie de mai mulţi factori. Proiectarea metaforică a etapelor biologice ale vieţii umane asupra fenomenului descris a generat teoria ciclului de viaţă a unui produs. Evoluţia vânzărilor poate fi reprezentată grafic ca o curbă "logistică" (o curbă care are forma literei S). S-a convenit că viaţa unui produs oarecare poate fi împărţită în 4 stadii (etape) temporale, astfel: naşterea, dezvoltarea (creşterea), maturitatea şi declinul produsului. Nu voi intra în amănuntele problemei, care aparţine marketingului general
Ciclul vieţii destinaţiei turistice
Richard Butler a defăşurat cercetări în turism timp de 40 de ani în Canada şi Marea Britanie. Este cunoscut mai ales prin adaptarea teoriei ciclului de viaţă la o destinaţie turistică (The Tourism Area Life Cycle, 1980 ), dar a efectuat numeroase cercetări cu referire la sustenabilitatea turismului şi la dezvoltarea turistică şi consecinţele corespondente. Butler diversifică prin exces stadiile ciclului de viaţă a destinaţie turistice şi - cel mai important - propune indicatori pentru recunoaşterea etapelor respective. Stadiile ciclului de viaţă turistic sunt următoarele:
1) Explorarea: este prima etapă a ciclului de viaţă turistic şi corespunde cu naşterea produsului. Stadiul este caracterizat de apariţia la destinaţie a unui mic număr de turişti nonconformişti (aventurieri) care se simt atraşi - fiindcă aşa consideră ei - de unicitatea atracţiilor naturale şi culturale ale locului. Nu există deloc facilităţi turistice sau poate extrem de puţine. Contactul localnicilor cu vizitatorii este extrem de redus sau inexistent. Uneori sau destul de des turiştii nu sunt bine primiţi de localnici.
2) Implicarea: în a 2-a etapă numărul vizitatorilor creşte şi se observă implicarea localnicilor în scopul asigurării unor servicii pentru turişti. Contactul cu turiştii se intensifică şi îşi fac apariţia puţine şi simple acţiuni publicitare pentru atragerea turiştilor. Poate fi identificată o piaţă turistică incipientă, apare un sezon turistic şi câteva agenţii (ori similare) pentru aranjamente de călătorie pentru turişti. Dezvoltările respective exercită o presiune asupra autorităţilor publice locale, astfel încât acestea iniţiază facilităţi de infrastructură turistică cum sunt drumuri, aeroporturi, porturi etc.
3) Dezvoltarea: al 3-lea stadiu este caracterizat prin apariţia unei pieţe de turism bine definite, realizată parţial ca urmare a unor acţiuni ample şi susţinute de publicitate. Atracţiile naturale şi culturale sunt puternic impregnate de specificitate şi se bucură de sprijinul unor atracţii turistice construite de oameni. Implicarea şi controlul locale încep să intre în declin, concomitent cu apariţia unor mari investitori care substituie facilităţile şi serviciile vândute de proprietarii localnici cu altele mai performante şi la o scară mai largă. Datorită investiţiilor, pot să apară modificări importante ale caracteristicilor fizico-geografice din regiune şi care să nu fie bine primite de comunitatea locală. Destinaţia devine atât de importantă încât se vor implica în control factori guvernamentali, în pofida faptului că uneori intervenţiile respective vor fi dezavuate. Pentru perioade scurte de timp numărul de turişti vizitatori îl poate depăşi pe acela al localnicilor. Începe să fie utilizată forţă de muncă externă (imigraţie). Apar industrii auxiliare şi se schimbă tipologia turistului dominant în "mediu-centric" (Plog, 1991). Intrările de turişti devin echilibrate cuprinzând în procente egale turişti care preferă călătoria solitară şi nonconformă, cât şi conformişti care doresc să fie ca ceilalţi, vizitează în grupuri şi ţin de fenomenul turismului de masă.
4) Consolidarea: Cel mai important indicator pentru atingerea etapei consolidării este exprimat prin diminuarea ratei creşterii numărului vizitatorilor. Matematic spus, într-un anumit an al dezvoltării va apare un punct de inflexiune de la care creşterile vizitatorilor de la an la an vor fi tot mai mici. Numărul total al vizitatorilor încă îl va depăşi pe acela al localnicilor, în timp ce industria, economia sunt încă în mare măsură centrate pe turism. Marketingul, publicitatea şi promovarea nu mai reuşesc să producă o rată dorită a numărului vizitatorilor, de aceea se încearcă prelungirea sezonului turistic. Numărul mare de turişti şi efectele produse de serviciile care le sunt oferite produc nemulţumire printre rezidenţii localnici. Va apare un segment extrem de bine definit de business recreaţional, în vreme ce servicii turistice istorice vor fi dezavuate.
5) Stagnarea: Este etapa în care numărul turiştilor nu mai creşte (se menţine constant) şi forma turismului de masă devine dominantă. Capacităţile de soluţionare a problemelor economice, sociale şi ambientale şi-au atins limitele. Destinaţia posedă o imagine bună, dar din nefericire nu mai poate fi îmbunătăţită. Turiştii încă revizitează destinaţia. Se manifestă încă puţine dezvoltări turistice, în special la periferia destinaţiei. Frecvenţa vânzărilor de proprietăţi turistice creşte.
6) Declinul: Butler caracterizează etapa declinului prin reducerea pieţei turistice şi inabilitatea de a competiţiona cu atracţii turistice de tip nou. Cifra de afaceri poate fi încă mare, dar facilităţile turistice încep să fie convertite către alte utilizări (de exemplu hotelurile turistice pot deveni blocuri de locuinţe pentru închiriat, case pentru pensionari sau spitaluri). Implicarea şi controlul locale pot creşte numai dacă proprietarii rezidenţi reuşesc să recumpere obiectivele turistice la preţuri mici.
7) Reîntinerirea (relansarea): este stadiul care nu poate fi atins decât prin schimbarea completă a atracţiilor turistice pe care a fost întemeiat turismul dintr-o regiune. Schimbarea poate fi făcută prin realizarea unor obiective construite de om (parcuri tematice, cazinouri, etc), prin utilizarea unor resurse încă neexploatate ori printr-o mai bună utilizare a unor resurse existente, încă nu foarte atractive. Pentru a relansa un obiectiv turistic în declin trebuie conjugate eforturile autorităţilor publice şi ale investitorilor locali, cu scopul descoperirii unor noi pieţe pentru desfacerea produselor turistice, în special pentru consumatori cu interese specifice ori alte grupuri de acţiune. În această etapă creşte foarte mult competitivitatea cu alte regiuni turistice.
Graficul generic al ciclului de viaţă a unei destinaţii turistice
Comentarii despre teorie
Modelul TALC (Butler, 1980) poate fi un instrument de valoare pentru analiza gradului de dezvoltare a unei pieţe turistice. Indicatorii avansaţi de cercetător pot fi utilizaţi de proprietarii obiectivelor turistice pentru monitorizarea "sănătăţii" afacerii. Modelul facilitează analiza relaţiilor dintre piaţa turistică, resursele turistice şi profilul consumatorului de turism. Teoria ajută şi la facilitarea descoperiirii unor cauze ascunse ce pot sprijini dezvoltarea economiei turistice.
Modelul TALC poate fi utilizat pentru prognoze, cu condiţia existenţei a trei factori preliminari:
- cunoaşterea forţelor structurale care produc dinamica turismului în regiune;
- utilizarea indicatorilor TALC drept criterii pentru perceperea atuurilor şi ameninţărilor la adresa businessului turistic local;
- date suficiente şi prelevate pe o lungă durată, pentru interpretarea situaţiei actuale şi identificarea stadiului din ciclul de viaţă a unei destinaţii turistice.
Ţinând seama de cele spuse nu mai rămâne decât să ne punem pe treabă.
Agentul de turism ca vânzător
Agentul de turism este vânzătorul produsului turistic. În aceeaşi situaţie pot fi regăsiţi şi managerii în activităţi turistice, administratorii de pensiune şi chiar şi acei care vând doar o parte din bunurile ori serviciile ce compun produsul turistic. Vânzarea trebuie efectuată cu respectarea obligatorie a unor etape pe care convenim a le denumi comunicaţionale, deoarece elementul "comunicare" are ponderea principală. ETAPELE COMUNICAŢIONALE ALE VÂNZĂRII UNUI PRODUS TURISTIC
GRAMATICA LOCULUI TURISTIC
„Este nevoie mai întâi să ştim ceea ce trebuie să fie, pentru a judeca bine ceea ce este” (Jean Jacques Rousseau, Emile ou de l’education)
Complexitatea fenomenului turistic pretinde cu impetuozitate definirea riguroasă a termenilor întrebuinţaţi, aceasta fiind însăşi <
Într-o manieră structural-funcţionalistă, postulez fără sentimentul unei erori că alegerea unui loc geografic şi transformarea acestuia în turistic este un fenomen supus unei reţele complicate de reguli şi relaţii care se auto-organizează formând o structură, o gramatică a procesului, dacă doriţi o autentică semiotică, cu toate componentele ei. Locul turistic implică o semantică întrucât pot fi stabilite raporturi speciale între obiecte şi semnificanţii lor turistici, o sintactică dacă luăm în considerare regulile înlănţuirii mijloacelor semnificatoare şi o pragmatică atunci când facem vorbim de scopurile actelor de desemnare a unei destinaţii geografice ca un loc turistic. În această idee directoare este construit discursul de faţă. Chiar dacă aparent complicat, nu se pune problema iniţierii unei afaceri în turism fără cunoaşterea semnificaţiei locului turistic.
***
Cu aceasta am deschis complicatul capitol al semanticii turistice. Informaţiile prezentate ţin de ipoteza care nu exclude existenţa obiectivă a locului turistic, însă pune accentul pe identificarea acestuia, fie cu semnul său, fie cu un agregat semnificator holistic. Atracţia locului turistic este dată nu de locul privit în sine, ci de semnul[2] atribuit care îl marchează ca distinctiv. (Culler, 1981). Şi ce semn ar putea fi mai adecvat locului turistic decât peisajul locului, în sens restrâns, sau chiar alcătuirea (organizarea, amenajarea) obiectivului turistic, în sensul larg ?
Locul ca o condiţie a locului turistic
Nu ştiu dacă pare ciudat să afirmăm că locul geografic este semn pentru un obiectiv turistic, însă cu siguranţă ar fi ciudat să vorbim despre locul turistic fără existenţa elementelor tangibile ale locului. În această situaţie in extremis semnul obiectului este chiar obiectul însuşi. După Swarbrooke (1997), numai patru locuri ar fi şi tipuri principale de atracţii turistice (visitor attractions): obiectele naturale, artefactele umane realizate nu cu scopul primar de atragere a vizitatorilor, evenimentele speciale şi artefactele umane create cu scopul atragerii vizitatorilor.[3] Dintre acestea primele două răspund de loc ca o condiţie a locului turistic. Pentru instituţiile promovatoare de turism este o cunoştinţă banală aceea că „teritoriul destinat primirii turiştilor (receptor territory) este obiectul fundamental al turismului, ulterior transformat în imagine care să activeze dorinţa călătoriei la destinaţie, şi în ispită pentru cumpărarea pachetelor de servicii turistice[4]. Trecând în revistă factorii naturali, se constată importanţa heliotropismului, apei şi a pădurii. Turiştii sunt avizi de locuri însorite, de prezenţa apei sub forma lacurilor şi a râurilor care curg prin strâmtori, chei, pasuri şi canioane. Apa serveşte nu numai scopurilor recreative, ci şi unor obiective sociale. Relaţiile interumane sunt facilitate de atracţiile unei plimbări la marginea apei, cazarea într-un hotel de lângă râu sau servirea mesei pe malul mării. Studii nu foarte vechi ne prezintă următoarea distribuţie a utilizării apei cu funcţie turistică. Îmbăiere, pescuit, sporturi nautice, plimbare pe mal şi diverse sunt activităţile enumerate în ordinea importanţei.
Pădurea este recunoscută ca un element consacrat de atracţie turistică, însă amenajată într-o manieră care să permită ieşiri familiale, plimbări organizate, educarea copiilor, descoperirea mediului, vizitarea controlată, toate într-un climat de destindere într-un areal verde, curat şi cu aer proaspăt.
Locul turistic ca peisaj şi contemplare
În discursul turistic întâlnim adeseori o teorie[5], mai degrabă o filozofie, care încearcă să identifice locul turistic cu contemplarea locului. ”Sight-seeing” (observarea locului, vizitarea monumentelor unui loc, dar poate mai bine tradus ca o contemplare a locului) este teoria care ne învaţă că turistul nu se deplasează în căutarea lucrurilor, ci numai a imaginilor lor. În felul acesta, turistul procedează la un reducţionism procesual mental identificând obiectul real de văzut cu imaginea acestuia. Mai mult, fenomenul poate fi extins până la limita în care semnul locului turistic intervine sub formă de semnal pentru atragerea turistului. Totuşi, tributar modului existenţial propriu semnelor, semnul-contemplare, demn de a suscita o deplasare turistică, rămâne doar o imagine simplificată şi uneori distorsionată a locului real, detaşată din contextul obişnuit şi cu un grad de superficialitate conferit de raţiunea suficientă. Mi se pare profitabil introducerea unei distincţii aici. Contemplarea locului poate fi privită analitic fie ca un proces dinamic şi atunci este vorba de consumarea unei aşteptări, fie ca o stare psihică stabilă-satisfacţia receptării estetice a peisajului. În prima situaţie se contemplă peisajul aşteptat, în timp ce în a doua este observat un peisaj descoperit. În practică, cele două fenomene psihice interferează neputându-se delimita clar graniţa dintre contemplarea activă sau pasivă (receptarea peisajului). Sugestivă pentru înţelegerea esenţei mecanismului contemplării ca aşteptare este confesiunea[6] augustiniană legată de categoriile timpului.
Locul turistic ca pseudo-eveniment
Dacă am înţeles că locurile turistice sunt alese pentru că persoanele manifestă o anticipaţie (aşteptare) sub forma reveriei şi fanteziilor însoţite de intensă plăcere, la altă dimensiune sau prin implicarea simţurilor în alt mod decât cel obişnuit, atunci ne putem îndrepta atenţia asupra altor elemente care pot trece drept semne pentru locul turistic. Astăzi, industria turismului nu poate fi separată de segmentul animaţiei turistice. Evenimente dintre cele mai diferite sunt organizate şi desfăşurate pentru completa recreere a turiştilor. Ele sunt bazate pe o gamă largă de anticipări induse, construite şi susţinute printr-o largă varietate de practici non-turistice cum sunt filmul, televiziunea, literatura, revistele, înregistrările video şi sonore. Societatea post-modernă şi-a pierdut autenticitatea şi produce deja de mulţi ani simulacre ale realităţilor, pseudo-evenimente[7]. În actualele condiţii culturale post-moderne, reproducerea şi simularea evenimentului devin mai importante chiar decât evenimentul însuşi. “Industria turismului care altădată oferea realitatea, astăzi, îşi izolează turiştii interpunând <
***
Orice sintactică îşi propune analiza şi stabilirea relaţiilor între semne independent de conţinutul (referenţialul) lor. Sintactica turismului ne poate dezvălui cum calitatea locului turistic depinde nu atât de calitatea semnelor, ci mai degrabă de raporturile dintre acestea.
Locul turistic ca lizibilitatea locului
În importanta sa lucrare[11] referitoare la designul urban profesorul Lynch a vorbit adeseori despre plăcerea estetică resimţită de privitorii unui oraş, supus prealabil unor canoane riguroase de planificare şi construcţie, pentru a deveni pregnant în percepţia estetică. “În fiecare moment este mai mult decât ochiul poate vedea şi urechea auzi”. În perspectiva utilizată designul este instrumentul prin care “imaginea” unui loc devine mai “clară”, în vreme ce claritatea imaginii este însăşi condiţia resimţirii emoţiei estetice. Este introdus importantul concept “place legibility” (lizibilitatea locului). Fiinţele umane structurează ambientul utilizând un fel de cogniţii estetice (categorii), formându-şi o imgine mentală cu rol principal de identificare, procedeu însoţit de satisfacţii estetice. Locul lizibil este întotdeauna şi un loc plăcut, generator de satisfacţie. În spiritul teoriei, se poate, deci, concluziona că în măsura în care locul turistic oferă o imagine lizibilă, creşte şi atractivitatea. Cât despre procedeele sporirii lizibilităţii locului turistic ca o un areal antropic, acestea aparţin designului şi arhitecturii şi pot fi identice cu elementele[12] structurale imaginate şi verificate de autor.
Locul turistic ca artefact mediatic
Poate cea mai importantă caracteristică a locului turistic este dată de marea implicare în produsul turistic. La limită, se poate spune că în anumite cazuri publicitatea locului turistic sa este identificabilă cu locul însuşi. Pentru un client locul turistic este suma aşteptărilor cu caracter simbolic care îi sunt formate şi structurate prin intermediul reclamei, un mesaj publicitar alcătuit dintr-o combinaţie intenţională de cuvinte, imagini şi sunete. Experienţa locului turistic este concepută în laboratoarele copywriter-ilor, după imaginaţia noastră despre calităţile locului. Astfel, clientul cumpără visuri şi industria turistică este un comerţ cu iluzii şi crearea unei atmosfere „turistice”. Fiindcă locul turistic este implicat în serviciul turistic, orice marfă de natura unui serviciu posedând atribute[13] speciale, devine mult mai uşor a crea valoare adăugată prin combinarea unor elemente simbolica, imaginare. Identitatea locului turistic este un aspect al modului în care acesta este mediatizat. Aici, întreprinzătorul turistic trebuie să se încredinţeze voinţei creatorilor de publicitate şi „public relations”. Pot fi adăugate câteva principii de ghidare referitoare la reacţia favorabilă a clientului faţă de publicitatea turistică. Astfel, iluziile unui bun loc turistic sunt: dacă este diferit de altele; „dacă este neobişnuit, ieşit din comun; dacă este congruent cu prejudecăţile turistului; dacă este mediatizat suficient de frecvent”[14].
***
Nici o pragmatică nu poate abdica de dorinţa descoperirii scopului utilizării semnelor. Când vorbim însă despre pragmatica locului turistic trebuie să adăugăm motivaţiilor şi mobilurilor celor mai profunde, de natură psihanalitică şi cognitivă, şi pe acelea de natură economică. Atunci, desigur, că am putea intitula un paragraf cu denumirea „locul turistic ca valoare economică”. Dar despre aceasta s-au spus foarte multe şi nu cred că locarea problemei în teoria pieţei ar aduce mai multă noutate şi eficienţă decizională pentru micul întreprinzător în turism. De aceea, vom urma linia non-conformă a explicaţiei cauzelor locului turistic.
Locul turistic ca obiect tranziţional
Locul turistic poate fi interpretat şi ca un obiect ludic. Refuzând însă ideea plonjării în copilărie printr-un mecanism de regresie infantilă sau aceea a evadării din conflicte sociale şi personale, ni se propune teoria locului turistic ca obiect tranziţional[15]. O reflecţie îndreptată către utilitatea funcţiilor îndeplinite de stereotipiile şi clişeele din complexul imaginarului turistic ne arată cum un comportament turistic poate fi asimilat unui ritual de “îmblînzire” a mediului, în care un rol deloc neglijabil îl joacă şi actori cu funcţii imaginar parentale (agenţi de turism, manageri de aşezăminte de cazare, ghizi etc.) care îl descarcă pe turist de o parte din responsabilităţile actului şi îl protejează de o realitate considerată aspră. Aceasta pentru că „acceptarea realităţii este o sarcină continuă”[16] şi că „nici o fiinţă umană nu se poate sustrage tensiunii generate de punerea în relaţie a realităţii interioare cu realitatea exterioară”.[17] Locul turistic ca obiect tranziţional ni se înfăţişează ca un spaţiu-timp cu trăsături speciale şi serveşte la generarea iluziei inexistenţei discontinuităţii temporale şi a separării sinelui de ambient. Un spaţiu special şi iluzoriu, dar investit cu afectivitate, un loc în care turistul învaţă singur să ajungă la realitate într-un mod gradual şi gingaş. Pentru interpretarea ca o trăsătură relevantă a locului turistic afirmaţia lui Winnicott că „Mama suficient de bună îşi începe sarcinile părinteşti răspunzând aproape complet nevoilor copilului, dar pe măsură ce trece timpul şi în acord cu abilitatea crescândă a copilului de a face faţă lipsurilor sale în ce priveşte satisfacerea nevoilor lui, ea renunţă treptat şi gradual la tutelarea copilului”[18]. Astfel, similar amintitului joc psiho-analitic, locul turistic este un spaţiu protector în care turistul privit în generalitatea sa umană învaţă să-şi asume şi depăşească situaţiile contextuale de eşec, armonizând coabitarea dintre nevoile ego-ului şi tensiunile instinctuale. El este totodată un loc izolat sau cu aparenţa izolării, caracteristică care contribuie la crearea spaţiului-timp de acomodare.
Locul turistic corespunde în linii mari spaţiului asociat celui mai general rit uman de trecere de la exotism la endotism, adaptarea la realitatea externă. El este o operă colectivă şi neconştientizată a unui mare număr de persoane legate prin afinităţi de reverie, emoţii şi dorinţa de a porni în căutarea celuilalt. Desemnarea şi alegerea locului depind larg de istoria şi trecutul mitic şi cultural[19].
Locul turistic ca nostalgia Paradisului pierdut
Etimologic, nostalgia este o formă de suferinţă din cauza depărtării de cămin, un dor şi o durere reparabilă doar prin reîntoarcerea acasă. Turistul ca un copil[20] este pacientul unei regresiuni şi încearcă prin actul turistic să-şi regăsească locul copilăriei, arhetipul mamei şi disoluţia în paradisul prenatal.
Nicolson (1988) defineşte nostalgia ca “viziunea noastră personală a pastoralului, locul în care perfecţiunea poate fi măcar imaginată”[21]. Din această perspectivă, călătorul ori turistul sunt asimilaţi cu Adam şi Eva, exilaţii din Eden, încercând reîntoarcerea la locul interzis. Alienarea socială produsă în ţările cu prea multă tehnologie generează încercarea umană de relocare, fie aceasta chiar temporară, într-un alt topos, o altă casă, un centru-de-altundeva (Cohen, 1991).
Deşi Paradisul înseamnă şi a însemnat lucruri oarecum diferite la diverse popoare, nu s-ar putea spune că nu se manifestă anumite convergenţe de semnificaţii. Inocenţa şi liniştea din grădina Edenului dinainte de cădere … Izolarea şi frumuseţea unui loc natural şi lipsit de păcat … Un loc de plăcere unde toate bunurile sunt obţinute uşor şi ieftin … Un loc în care poţi transcende normele sociale fără teama şi fără frica unor consecinţe neplăcute … Un spaţiu din care lipsesc sentimentele de vinovăţie … Prilejul unei noi şi inedite prize de conştiinţă, în confruntarea cu tentaţia fructului oprit …[22]
Locul turistic ca nostalgia trecutului
Fred Davis (1979) ne învaţă că într-o lume din ce în ce mai marcată de incertitudine unul dintre factorii motivatori ai turismului îl constituie o formă obscură a nostalgiei, anume nevoia de descoperire a identităţii în trecut[23].
Spiritul erei postmoderne în care trăim a rezolvat într-o manieră turistică problema nostalgiei propunând următoarele forme: hotelurile istorice, pelerinajul de identificare şi locurile tematice şi de visare.
Hotelurile istorice sunt aşezăminte destinate reconfortării şi întăririi ego-ului unui vizitator de condiţie socială modestă sau obişnuită care trăieşte cel puţin pentru o zi experienţa reconfortantă a inversării statusului (regele sau regina unei singure zile), Pelerinajul de identificare îmbracă linia premodernă tradiţională de vizitare a locurilor sfinţilor şi a martirilor sau direcţia postmodernă de cercetare a centrelor culturale în care au trăit persoane cu semnificaţie spirituală pentru fani. Există o variantă interesantă a călătoriei de identificare, anume pelerinajul profesional. Practicat în Evul Mediu, în situaţiile particulare de muncă ale epocii, de calfele jurate, scopul declarat al călătoriei era aprofundarea meseriei prin învăţarea diferitelor tehnici profesionale. Nu este mai puţin adevărat nici conţinutul agendei ascunse a pelerinilor, anume de a investiga în locurile pelerinajului aplicarea contextuală a drepturilor[24] social politice ale meseriaşilor din breslele existente: dreptul la muncă, justiţia socială şi formele ajutorului mutual.
Locurile tematice şi de reverie îmbracă azi forma parcurilor tematice, muzee în aer liber, centre de moştenire culturală, centre industriale, vizite în fabrici, prăvălii. Aşezări istorice reconstruite cu toate detaliile, case, produse tradiţionale, pieţe, ocupaţii tradiţionale, obiceiuri etc. Locurile trebuie să fie educative, teatrale, istorice şi inspirative. Unele dintre ele ajută la construirea unui sens de identitate naţională şi oferă populaţiei accesul la miezul autentic al geniului popular.
***
Miza pariului cunoaşterii locului turistic stă în şansa mai mare de succes a afacerii în domeniu, în profitul sporit, dar nu numai atât, deoarece miza finală se întrevede mai ales în multiplicarea relaţiilor social-umane autentice prin stimularea intercomunicării şi în special a comunicării intra-psihice. Locul turistic joacă un rol determinant în producerea genului turistic. Fie că sunt agenţi de turism, transportatori, animatori, proprietari de structuri de cazare, autorităţi sau comunităţi locale interesate în dezvoltarea turismului, toţi ar trebui să-şi înceapă activităţile nu înainte de înţelegerea clară a naturii şi trăsăturilor locului turistic. Aceasta pentru a şti ce să selecteze şi amenajeze, unde să-i îndrume pe turişti, ce itinerarii şi destinaţii să aleagă, cum şi unde să-i cazeze pe vizitatori, ce fel de activităţi să organizeze. Până la urmă cunoaşterea este accesibilă fiecărui om, rămâne de rezolvat mobilizarea pentru acţiune. În această problemă, ilustrul gânditor J J Rousseau îşi exprima opinia[25] particulară cu următoarele cuvinte „Cea mai mare dificultate întâmpinată de cineva pentru lămurirea altcuiva este de a-l interesa pe cel din urmă în discutarea, reflectarea şi să răspunsul la două întrebări: 1) <
BIBLIOGRAFIE
[1] http://geotourweb.com/nouvelle_page_671.htm
[2] Jonathan D. Culler, The Pursuit of Signs: Semiotics, Literature, Deconstruction, Ithaca, Cornell UP, 1981, passim.
[3] Apud Swarbrooke, în William Theobald, GLOBAL TOURISM, Elsevier Ink., Burlington, 2005, p. 43.
[4] http://www.gobmallorca.com/deutsch/balearics_sustainability_summary.pdf
[5] Apud Boorstin, în Rachid Amirou, Le tourisme comme objet transitionel, dans Espaces et Sociétés, n° 76, 1994, pp. 149-164, passim
[6] Sfântul Augustin, Confesiuni, Humanitas, Bucureşti, 1998-Cartea a XI-a, cap. XX: „Trei sunt categoriile temporale: prezentul din cele trecute se află în memorie, prezentul din cele prezente în privirea atentă şi prezentul din cele viitoare în aşteptare”.
[7] Daniel Boorstin, The Image: A Guide to Pseudo-Events in America, 1961.
[8] Ibidem, passim.
[9] Maxine Feifer, Tourisme in History - from Imperial ROME to the present, Stein and Day Publishers, New York, 1986, passim.
[10] Feifer, 1985.
[11] Kevin Lynch, The Image of the City, 1960
[12] ibidem, passim. Astfel, sunt: căile (paths), limitele (edges), raioanele (districts), încrucişările (nodes), punctele de reper (landmarks); definiţiile elementelor sunt înscrise în conţinutul teoriei “place legibility”.
[13] Cele 5 atribute ale unui serviciu sunt: intangibilitatea (intangibility), indiviziunea (inseparability), diversificarea (variability), perisabilitatea (perishability) şi cumpărarea nemijlocită (discretionary purchase), apud Nigel Morgan & Anette Pritchard, Advertising in Tourism and Leisure, Butterworth Heinemann, Oxford, 2000, passim.
[14] Ibidem, passim.
[15] Rachid Amirou, Le tourisme comme objet transitionel, dans Espaces et Sociétés, n° 76, 1994, pp. 149-164.
[16] Apud D.W. Winnicott, în Rachid Amirou, Le tourisme comme objet transitionel, dans Espaces et Sociétés, n° 76, 1994, pp. 149-164., passim.
[17] Ibidem.
[18] Donald Winnicott, Transitional Objects and Transitional Phenomena, in Int. J. Psychoanal., 34:89-97, 1953).
[19] Rachid Amirou, Le tourisme comme objet transitionel, dans Espaces et Sociétés, n° 76, 1994, pp. 149-164, passim
[20] Apud Dann, 1989, ibidem, p.39.
[21] Apud Nicolson, ibidem, p.35
[22] John K. Walton, Paradise Lost and Found: Tourists and Expatriates in El Terreno, Palma de Mallorca, from the 1920s to 1950s, in Histories of Tourisme – Representation, Identity and Conflict, edited by J K Walton, p.181
[23] Apud Davis, ibidem, p. 34.
[24] Bernard de Costera, Le Compagnonage, PUF, Paris, 1988, passim.
[25] J J Rousseau, Emile ou de l’education, Flamarion, Paris, 1966, p. 600.
Valorificarea turistică, în câteva cuvinte
Valorificarea turistică este un concept dificil şi, totodată, o operaţiune complexă. După cum se înţelege chiar din titlu, valorificarea turistică înseamnă - grosso modo - activitatea de a adăuga valoare unui produs turistic. Limba română suportă mai multe semnificaţii pentru cuvântul valoare şi derivatele acestuia. Iniţial, valoarea este atributul unui obiect de a fi valoros, de a fi apreciat pozitiv de cineva, de a fi dorit până la posedarea obiectului. Substantivizarea atributului printr-o regulă lingvistică nu clarifică, însă, problemele unui concept aşa de polisemantic încât poate fi aplicat logicii, economiei, moralei şi esteticii. Avem valori prime şi valori derivate. Cele prime sunt adevărul în logică, binele în morală, frumosul în estetică. Armonia este un alt cuvânt pentru reflectarea valorii de "frumos" în muzică şi arhitectură. Cuvântul este folosit şi în vocabularul turistic. În economie utilitatea este valoarea exprimată prin preţ. Mai folosim cuvintele "valorizare" pentru a pune în valoare, "valorificare" cu înţelesul de comercializare şi de valorizare. Ce poate însemna atunci valoarea turistică şi acţiunea de valorificare turistică ? Dacă încercăm să clarifică problema, atunci trebuie să convenim, mai întâi, că valoarea turistică este una derivată, compusă din cele patru valori amintite, însumate. Ulterior, să fim de acord că "frumosul" pare a fi calitatea de la care porneşte turismul. Ne încântă atît de mult frumuseţea unui peisaj, a unui loc, a unei forme de relief, aunui monument, încât dorim să revenim în acel loc.
Gândindu-ne la cele spuse noi putem construi o ecuaţie care să ne lămurească ce reprezintă valoarea turistică. Atunci, valoarea turistică = frumosul + adevărul + binele + utilitatea. Cu alte cuvinte, valoarea unui produs turistic este compusă din frumuseţea patrimoniului turistic + dorinţa de a cunoaşte lucruri noi + plăcerea călătoriei şi a sejurului + avantajele pe care le aduce produsul turistic pentru călător. Trebuie să fac, însă, cuvenita precizare că plăcerea este doar un bine degradat. Să ne oprim o clipă în lumea predicatelor verbale şi să spunem că activitatea de valorificare turistică însumează alte câteva acţiuni. Este vorba de a scoate valoare, a adăuga valoare, a pune în valoare. Să aducem câteva explicaţii.
A scoate sau a descoperi valoarea unui obiectiv turistic înseamnă a accepta perspectiva general- umană a locurilor frumoase, a dezvălui similitudini cu arhetipurile culturale care din abisurile transcedentale ne impregnează osmotic cu semnificaţii de valoare. Înseamnă capacitatea organizatorului turistic, întemeiată pe o vastă cultură, de a instrumenta comparaţii semnificatoare şi valorizante, comparaţii cu locurile ideal frumoase. Înseamnă cunoaşterea miturilor păgâne şi a celor creştine. Amintiţi-vă de prima vizită în România a unui Papă, regretatul defunct Papa Ioan Paul II. La sosirea pe aeroport s-a închinat şi a sărutat pământul românesc denumindu-l "grădina sfintei Marii" - Raiul. Da, grădina raiului este arhetipul primordial pentru cel mai frumos loc de odihnă. Din păcate, nu prea este înţeles acest lucru. Şi se caută veşnic tot felul de branduri care mai de care ...
A adăuga valoare înseamnă a altera şi a aduce modificări unui loc. Sporirea valorii poate fi un plus de frumuseţe, un plus de plăcere (morală), mai multă utilitate. A adăuga valoare unui produs turistic înseamnă şi a-i adăuga lucruri materiale considerate valoaroase pentru turist, în general. În această categorie intră tot ceea ce ţine de îmbunătăţirea resurselor turistice ale obiectivului. De asemenea, tot ce aduce turistului un spor de autenticitate, de descoperire a identităţii, deajecunoaştere a specificuli locului. Turistul caută soare, apă, jocuri, peisaje. El utilizează scheme mentale pentru un tip anume de peisaj climatic. Se manifestă o aşteptare legată de locul vacanţei, stereotipuri mentale care îi influenţează în mod acut percepţia. Stereotipiile sunt centrate pe lumină, aer, climat tonic şi liniştitor, nepoluare. Pănă şi percepţia timpului este distorsionată.Studii recente confirmă ipoteza că turistul îşi formează aprecierile pozitive sau negative în funcţie de imaginea interiorizată a climatului. În consecinţă, organizatorul turistic se află în poziţia de a imagina noi şi noi acţiuni prin care să intervină în ambient transformându-l pe înţelesul de valoare al turistului. A adăuga valoare mai înseamnă şi a crea căi de acces, activităţi recreative şi nu în ultimul rând a te poziţiona la cel mult 100 km de o mare aglomerare urbană.
A pune în valoare înseamnă tot ceea ce ţine de comunicare. Spre deosebire de alte mărfuri, produsul turistic nu poate fi vândut cu succes în lipsa unui vector puternic de comunicare. Acest lucru trebuie înţeles ca o condiţie fără de care nu se poate. Aş vrea însă să remarc un lucru. Problema succesului comunicării turistice este dilematică. Ea ţine de impasul manifestat când ne întrebăm dacă mesajul are în mod real semnificaţia atribuită de emiţătorul mesajului. Dintre cele două paradigme explicative ale locului generării semnificaţiei, înclin să-i acord mai multă greutate acelei care îl găseşte în destinatar. Aş îndrăzni să zic că în domeniul turistic e necesar a fi realizată mai puţin o comunicare către turist, şi mai mult o comunicare pentru turist.
Cu acestea zise, problema valorificării turistice încă nu s-a încheiat. De aici încolo începe o asiduă activitate pusă sub semnul cantitativului. Este de neconceput valorificarea turistică, fără a ţine seama de măsurători, proporţii, statistici. Este un lucru cunoscut că gradul de frecventare turistică ţine cu pondere mare de capacitatea de absorbţie a sitului destinat a deveni partea unui produs turistic. Pe urmă, trebuie văzut şi reversul medaliei. O valorificare prea bună poate fi, în final, autodistructivă. Un număr şi o frecvenţă mare de turişti pot crea prejudicii imense unui loc. Asta ar fi o dovadă că uneori mai-binele este duşmanul binelui. Deocamdată, nu se pune problema pentru noi. Acum, valorificarea potanţialului turistic românesc este problema noastră a tuturor. (Emil Pop)
Gândindu-ne la cele spuse noi putem construi o ecuaţie care să ne lămurească ce reprezintă valoarea turistică. Atunci, valoarea turistică = frumosul + adevărul + binele + utilitatea. Cu alte cuvinte, valoarea unui produs turistic este compusă din frumuseţea patrimoniului turistic + dorinţa de a cunoaşte lucruri noi + plăcerea călătoriei şi a sejurului + avantajele pe care le aduce produsul turistic pentru călător. Trebuie să fac, însă, cuvenita precizare că plăcerea este doar un bine degradat. Să ne oprim o clipă în lumea predicatelor verbale şi să spunem că activitatea de valorificare turistică însumează alte câteva acţiuni. Este vorba de a scoate valoare, a adăuga valoare, a pune în valoare. Să aducem câteva explicaţii.
A scoate sau a descoperi valoarea unui obiectiv turistic înseamnă a accepta perspectiva general- umană a locurilor frumoase, a dezvălui similitudini cu arhetipurile culturale care din abisurile transcedentale ne impregnează osmotic cu semnificaţii de valoare. Înseamnă capacitatea organizatorului turistic, întemeiată pe o vastă cultură, de a instrumenta comparaţii semnificatoare şi valorizante, comparaţii cu locurile ideal frumoase. Înseamnă cunoaşterea miturilor păgâne şi a celor creştine. Amintiţi-vă de prima vizită în România a unui Papă, regretatul defunct Papa Ioan Paul II. La sosirea pe aeroport s-a închinat şi a sărutat pământul românesc denumindu-l "grădina sfintei Marii" - Raiul. Da, grădina raiului este arhetipul primordial pentru cel mai frumos loc de odihnă. Din păcate, nu prea este înţeles acest lucru. Şi se caută veşnic tot felul de branduri care mai de care ...
A adăuga valoare înseamnă a altera şi a aduce modificări unui loc. Sporirea valorii poate fi un plus de frumuseţe, un plus de plăcere (morală), mai multă utilitate. A adăuga valoare unui produs turistic înseamnă şi a-i adăuga lucruri materiale considerate valoaroase pentru turist, în general. În această categorie intră tot ceea ce ţine de îmbunătăţirea resurselor turistice ale obiectivului. De asemenea, tot ce aduce turistului un spor de autenticitate, de descoperire a identităţii, deajecunoaştere a specificuli locului. Turistul caută soare, apă, jocuri, peisaje. El utilizează scheme mentale pentru un tip anume de peisaj climatic. Se manifestă o aşteptare legată de locul vacanţei, stereotipuri mentale care îi influenţează în mod acut percepţia. Stereotipiile sunt centrate pe lumină, aer, climat tonic şi liniştitor, nepoluare. Pănă şi percepţia timpului este distorsionată.Studii recente confirmă ipoteza că turistul îşi formează aprecierile pozitive sau negative în funcţie de imaginea interiorizată a climatului. În consecinţă, organizatorul turistic se află în poziţia de a imagina noi şi noi acţiuni prin care să intervină în ambient transformându-l pe înţelesul de valoare al turistului. A adăuga valoare mai înseamnă şi a crea căi de acces, activităţi recreative şi nu în ultimul rând a te poziţiona la cel mult 100 km de o mare aglomerare urbană.
A pune în valoare înseamnă tot ceea ce ţine de comunicare. Spre deosebire de alte mărfuri, produsul turistic nu poate fi vândut cu succes în lipsa unui vector puternic de comunicare. Acest lucru trebuie înţeles ca o condiţie fără de care nu se poate. Aş vrea însă să remarc un lucru. Problema succesului comunicării turistice este dilematică. Ea ţine de impasul manifestat când ne întrebăm dacă mesajul are în mod real semnificaţia atribuită de emiţătorul mesajului. Dintre cele două paradigme explicative ale locului generării semnificaţiei, înclin să-i acord mai multă greutate acelei care îl găseşte în destinatar. Aş îndrăzni să zic că în domeniul turistic e necesar a fi realizată mai puţin o comunicare către turist, şi mai mult o comunicare pentru turist.
Cu acestea zise, problema valorificării turistice încă nu s-a încheiat. De aici încolo începe o asiduă activitate pusă sub semnul cantitativului. Este de neconceput valorificarea turistică, fără a ţine seama de măsurători, proporţii, statistici. Este un lucru cunoscut că gradul de frecventare turistică ţine cu pondere mare de capacitatea de absorbţie a sitului destinat a deveni partea unui produs turistic. Pe urmă, trebuie văzut şi reversul medaliei. O valorificare prea bună poate fi, în final, autodistructivă. Un număr şi o frecvenţă mare de turişti pot crea prejudicii imense unui loc. Asta ar fi o dovadă că uneori mai-binele este duşmanul binelui. Deocamdată, nu se pune problema pentru noi. Acum, valorificarea potanţialului turistic românesc este problema noastră a tuturor. (Emil Pop)
O clasificare a întreprinderilor turistice pentru cazare
Există astăzi o mare diversitate de întreprinderi turistice şi acest fapt îngreunează extrem de mult activitatea de clasificare a lor. Totuşi, poate fi acceptată următoarea clasificare:
1) Hanurile pentru tineri: sunt acele adăposturi care primesc tineri afiliaţi asociaţiilor marilor mişcări sociale de tineret; au ca obiectiv dezvoltarea turismului printre tineri; în general, au o echipare simplă, fără lux; de obicei, sunt create de organizaţii non-profit şi acreditate de mari organisme internaţionale de tineret.
2) Terenuri de camping şi caravane: sunt întreprinderi cel mai adeseori private; sunt compuse din concentrări de corturi sau rulote dispuse lângă construcţii de primire (recepţie), de servicii sanitare şi de reuniune. Terenurile de camping sunt clasificate astfel:
- zone naturale de campare;
- zone organizate de campare;
- zone de campare la ferme agricole;
- zone de campare pentru rulote şi caravane.
3) Centre de primire şi adăpost pentru tineri (centre internaţionale sau colonii de vacanţă): sunt forme sociale (ieftine) de cazare a tinerilor turişti;
4) Centre de vacanţă colectivă: sunt adăposturi care cuprind în denumire orice formă de turism social (ieftin): tabere, adăposturi familiale, case simple de vacanţă, case de tratament, case de odihnă, case familiale , case pentru vârstnici etc.
5) Hotelăria uşoară: hotelul comunal, casa de primire, casa de campanie, casa de pescuit, casa pentru schi (zăpadă), casa de odihnă la sfârşitul unei etape de drum, casa ţărănească, hanul ţărănesc, pensiunea familială, casa pentru pat şi breakfast, cabine, ferma de vacanţă etc.
6) Satul de vacanţă. este un centru autonom de turism compus din cabane de tip bungalow grupate în jurul unor săli comune pentru servirea mesei, distracţie şi practicarea sportului.
Dicţionar:
Hotelul: este locul unde turiştii pot beneficia în schimbul unei plăţi de servicii de cazare, masă şi uneori distracţie, pe durata staţionării lor; este o clădire cu dinmensiuni mari, capabilă să primească persoane peste numărul obişnuit dintr-o familie; sunt clasificate mai ales după gradul de confort, pornindu-se de la hoteluri modeste până la cele de lux.
O clasificare hotelieră
Hotelul local: este un hotel de mărime mică, caracterizat îndeosebi prin calitatea serviciilor de restaurant. El aparţine unui prorietar şi comercializează numai produsele proprietarului. De obicei, nu are clientelă internaţională, el serveşte deplasărilor clienţilor cu profesii liberale (avocaţi, medici, comercianţi); poate deservi deplasări de grup ale unor asociaţii şi societăţi de importanţă locală; Produsele sunt foarte diversificate.
Hotelul individual cu brand de comercializare colectiv: este un hotel de mărime medie care oferă servicii clienţilor unor cluburi sau asociaţii. O parte din produsele hotelului este standardizată după preferinţele clienţilor înscrişi în respectivele asociaţii.
Grupul de hoteluri: este o asociere de mai multe hoteluri independente care propun un produs foarte omogen, uşor de cumpărat pentru organizatorul voiajului.
Hotelul specializat: este hotelul care comercializează produse cu specific mare cum ar fi tratamente balneare, casinouri, practicarea sporturilor. În acest caz, hotelul este ca o instalaţie tehnică a cărei comercializare este asigurată de un club, o asociaţie şi un agent de turism.
Lanţul hotelier: mai multe hoteluri care aparţin unui proprietar (pot exista şi alte forme de proprietate), produs f. omogen.
Dicţionar:
Clasificarea locuinţelor după modelul arhitectural şi gradul de confort
Cort;
Pavilion: adăpost de dimensiuni mai mari şi mai complex decât cortul, poate fi din material textil;
Rulotă (caravană); locuinţă amenajată pe roţi, transportabilă ca remorcă la autoturism;
Cabină: cel mai simplu adăpost, construit din lemn;
Colibă: adăpost foarte simplu construit din lemn şi mijloace improvizate;
Bungalow: cea mai simplă cabană, construită din lemn, de obicei are o cameră şi o terasă acoperită;
Cabană: locuinţă din lemn, cu diferite dimensiuni şi grade de confort;
Casa: locuinţă din cărămidă sau alte materiale de zidărie, de diferite dimensiuni şi cu confort mai ridicat decât acela al cabanei;
Vila: locuinţă de lux, din cărămidă sau alte materiale de zidărie;
Castel.
Clasificare după destinaţia locuinţei
Adăpost de etapă: locuinţă utilizată pentru biciclişti sau călăreţi, la sfârşitul unei etape de mers;
Adăpost de pescuit;
Adăpost de vânătoare;
Han ţărănesc: locuinţă care utilizeză clădirile tradiţionale din zona rurală folosite în trecut pentru popasurile negustorilor;
Cameră de oaspeţi în cadrul fermei;
Popas de oaspeţi: locuinţă folosită doar pentru răgazul strict necesar recuperării călătorului prin odihnă înainte de a porni din nou la drum;
Cabană forestieră;
Adăpost de copii;
Casă familială de vacanţă;
Hotelul municipalităţii;
Casa de lux: este închiriată de oameni cu mari posibilităţi materiale pentru a se afişa şi a-şi satisface astfel orgoliul.
Casa socială de vacanţă pentru vârstnici: locuinţă ieftină pentru bătrânii cu pensii modeste care doresc să petreacă o perioadă odihnitoare la o destinaţie turistică;
Casa de vacanţă pentru vârstnici
Pentru o persoană interesată de turism este extrem de utilă consultarea Hotărârii de guvern care aprobă ultimele Norme metodologice privind clasificarea structurilor turistice din România. Din compararea structurilor de cazare existente în lume cu acelea aprobate la noi rezultă concluzii interesante şi folositoare. Conţinutul HG este indispensabil pentru calcularea costurilor iniţierii unei afaceri în turism cu un stabiliment de cazare, eventual şi cu servicii de restaurant. Cei care doresc pot consulta documentul la adresa http://www.scribd.com/doc/1876603/hg-clasificare.
Nou ! A apărut Ordonanţa ministrului pentru întreprinderi mici şi mijlocii, comerţ, turism şi profesii liberale, nr. 636/2008, care aduce unele modificări la HG enunţat. De consultat la adresa
http://www.scribd.com/doc/3728427/clasificare-structuri-turistice
Atenţie la concurenţă !
În literatura de specialitate (afaceri), un client care contactează şi iniţiază relaţii cu o firmă, în vederea cumpărării unui produs, este cunoscut cu numele de client prospector (cel care caută ceva dezirabil) sau mai simplu prospect. Nu este un lucru neobişnuit în zilele noastre ca o competiţie cinstită între firme să fie, adesea, înlocuită printr-o concurenţă contraproductivă, una în care este utilizată orice lovitură sub centură .Dată fiind situaţia, se pare că prospecţii (specialiştii spun că 8 din 10 clienţi) care se abat pe la uşa vreunei întreprinderi de turism sunt de fapt angajaţii altor societăţi concurente, porniţi la drumeţie în căutarea secretelor de organizare şi funcţionare ale agenţiei noastre. Informaţii preţioase pot fi obţinute dacă agentul de turism sau şeful agenţiei nu realizează cu iuţeală care sunt intenţiile reale ale persoanelor. Desconspirarea poate fi făcută prin observarea şi interpretarea indiciilor contextuale şi prin interpretarea răspunsurilor la întrebările - capcană ale vânzătorului, pe durata succederii etapelor vânzării produsului.
Paradigma americană a vânzării-cumpărării ne învaţă că discuţia de la început şi până la finele favorabil al unei vânzări comportă următoarele etape: 1. Approach (abordarea); 2. Qualification (verificarea clientului în legătură cu posibilităţile financiare, informarea privind limitele produsului, orientarea către un produs); 3. Agreement On Need (acordul asupra nevoilor clientului); 4. Sell The Company (enumerarea avantajelor produselor companiei); 5. Fill The Need (argumentarea vânzării) 6. Act Of Commitment (obţinerea intenţiei de cumpărare a uinui produs); 7. Present proposal and close sale (prezentarea propunerii produsului, a preţului şi închiderea tranzacţiei).
Pe etape, situaţia de falsă prospectare poate fi dedusă după comportamentul ce se abate rutinei unui act de vânzare:
Approach (abordarea): întotdeauna falsul prospect este iniţiatorul convorbirii; de multe ori încearcă să obţină telefonic informaţiile; sugerează sau anunţă că este foarte grăbit; de cele mai multe ori nu începe discuţia cu semnalele clasice de intenţie a cumpărării (de genul: "Cât costă acest produs ?"); doreşte informaţii iniţiale ori prea generale, ori prea detaliate; oferă foarte puţine informaţii personale sau deloc.
Paradigma americană a vânzării-cumpărării ne învaţă că discuţia de la început şi până la finele favorabil al unei vânzări comportă următoarele etape: 1. Approach (abordarea); 2. Qualification (verificarea clientului în legătură cu posibilităţile financiare, informarea privind limitele produsului, orientarea către un produs); 3. Agreement On Need (acordul asupra nevoilor clientului); 4. Sell The Company (enumerarea avantajelor produselor companiei); 5. Fill The Need (argumentarea vânzării) 6. Act Of Commitment (obţinerea intenţiei de cumpărare a uinui produs); 7. Present proposal and close sale (prezentarea propunerii produsului, a preţului şi închiderea tranzacţiei).
Pe etape, situaţia de falsă prospectare poate fi dedusă după comportamentul ce se abate rutinei unui act de vânzare:
Approach (abordarea): întotdeauna falsul prospect este iniţiatorul convorbirii; de multe ori încearcă să obţină telefonic informaţiile; sugerează sau anunţă că este foarte grăbit; de cele mai multe ori nu începe discuţia cu semnalele clasice de intenţie a cumpărării (de genul: "Cât costă acest produs ?"); doreşte informaţii iniţiale ori prea generale, ori prea detaliate; oferă foarte puţine informaţii personale sau deloc.
Qualification (verificarea clientului în legătură cu posibilităţile financiare, informarea privind limitele produsului, orientarea către un produs): falsul prospect se poate lăuda cu mari posibilităţi financiare, cu scopul măririi mizei cumpărării; când vânzătorul încearcă să-l orienteze asupra unui produs el se abate de la discuţie şi încearcă un alt curs discursiv.
Agreement On Need (acordul asupra nevoilor clientului): nu este deloc clar în exprimarea dorinţelor sale faţă de un produs; falsul prospect evită a fi de acord cu vânzătorul produsului turistic cu privire la câteva nevoi precis conturate; etapa aceasta de obicei nu se încheie niciodată, ea rămâne nerezolvată; pe durata conversaţiei sunt excluse alte semnale de intenţia cumpărării cum ar putea fi: "dumneavoastră aţi cumpăra acest sejur (circuit) ?"; "ce alte avantaje mai am ?"; "nu sunt sigur că asta vreau ..." şi altele. Este de menţionat că vânzătorul trebuie să posede o adevărată artă a purtării unei conversaţii pentru a percepe şi interpreta corect semnalele.
Sell The Company (enumerarea avantajelor produselor companiei): este posibil ca aici să observăm că aria informaţiilor cerute nu este uzuală; îl poate întrerupe pe vânzător şi să-i ceară informaţii mai delicate care în nici un caz nu reprezintă avantaje pentru companie.
Present proposal and close sale (prezentarea propunerii produsului, a preţului şi închiderea tranzacţiei): dintr-o dată nu este de acord cu produsul; oferă un preţ foarte mic; amână cumpărarea la o dată ulterioară; refuză să dea detaliile personale pentru a fi contactat ulterior.
Cât despre întrebările capcană, acestea pot fi formulate pornind de la problemele pe care falsul prospect ezită, evită să le discute sau încearcă să ofere detalii minime sau nesemnificative. Întrebările - capcană trebuie să fie surprinzătoare pentru a crea o stare favorabilă destăinurilor fără voie.
Încheiem, cu afirmaţia: cu cât mai devreme sunt descoperite intenţiile falsului prospect, cu atât rămâne mai mult timp de lucru după ce i-am urat "Rămas bun !" (Emil POP)
Turism de sănătate sau călătorie medicală ?
Nu cu multe zile în urmă, media românească ne-a informat asupra existenţei unui amplu turism medical internaţional, practicat - se spune - din cauza diferenţelor de preţ existente în clinicile din diferitele state din lume. Faţă de preţurile din UE, beneficiarul unei astfel de călătorii poate economisi cca 2000-3000 de lire sterline. Bineînţeles că România este clasată, aşa cum ne-am obişnuit deja, printre ultimele.
Sunt de părere că sintagma "turism medical" este o construcţie nefericită, ea conţinând doi termeni contradictorii. Căci despre ce fel de relaxare şi distracţie poate fi vorba atunci când cineva este obligat să facă uneori chiar o călătorie obositoare, pentru a suporta o intervenţie medicală şi/sau un tratament medical de scurtă ori mai lungă durată. Mi se pare util să clarificăm această ambiguitate, mai ales din perspectiva înţelegerii cauzelor formării respectivelor fluxuri turistice.
Cred că cel mai bun punct de plecare pentru soluţionarea problemei puse ar fi diferenţierea făcută de medicină în ce priveşte boala acută sau boala cronică. Astfel, boala acută impune o urgenţă medicală, este vorba de un sindrom fizic a cărui rezolvare trebuie să fie realizată rapid, în caz contrar existând riscuri severe faţă de sănătatea bolnavului, ajungându-se chiar la moarte. Ce face bolnavul în acest caz ? Evident, dacă mijloacele materiale îi permit, ia cel mai rapid mijloc de transport şi pleacă la cel mai bun doctor, pentru o intervenţie. Altfel spus, bolnavul cu simptome acute face o călătorie medicală de urgenţă. Tot aici poate fi încadrat şi bolnavul incurabil, în funcţie de etapa bolii.
Boala cronică, în schimb, nu te ucide, produce doar suferinţă fizică, în diferite grade de intensitate. (facem abstracţie de bolile psihice). Poţi trăi cu ea până la adânci bătrâneţi, doar atât că devine necesar să te ocupi pe cât este posibil de ameliorarea bolii. Bolnavul cronic poate recurge la turismul de sănătate. Nimic nu-l împiedică să călătorească la o destinaţie unde factorii naturali (apa termală, soarele, aerul, apa marină, apa sulfuroasă ori radioactivă) să-i amelioreze boala şi tot aşa nimic nu-l împiedică să participe la activităţi recreative, turistice. Bolnavul cronic cumpără un produs turistic pentru a-şi ameliora simptomele deranjante, pentru a încetini progresarea bolii şi pentru a preveni complicaţii cu posibile spitalizări ulterioare.
Mai există, însă, şi alte persoane care nu suferă de vreo boală. Cultura occidentală a adus o dată cu evoluţia sa şi o nouă reprezentare despre corp. Idealul estetic al frumuseţii umane emerge într-o atitudine mai activă în direcţia modelării corpului. Şi, iată cum de la jogging şi întreţinerea danturii ajungem la mai complicatele probleme ale chirurgiei estetice: lifting-ul facial (înlăturarea ridurilor), absorbţia grăsimilor din ţesuturile subcutanate, modelarea feselor şi a coapselor, implanturi mamare şi altele. Nu putem uita nici operaţiile pentru schimbarea sexului, nici fertilizările in-vitro, nici operaţiile pentru avort şi altele. Deşi aceşti indivizi nu suferă de o afecţiune fizică, noi nu putem afirma că problema lor este de mai mică importanţă decât a celorlalţi. De cele mai multe ori aceştia sunt tipuri de oameni din categoria personalităţilor accentuate, caractere extrem de ambiţioase, cu "locul controlului" în ei înşişi, cu o imagine de sine foarte puternică. Şi ei recurg la o călătorie pentru a-şi rezolva problema. Ei efectuează o călătorie medicală de modelare corporală. Persoanele de vârsta a treia, în dorinţa de a întârzia cât mai mult efectele îmbătrânirii celulelor organismului pot recurge la călătoria medicală de tratament geriatric.
Toţi aceşti oameni depun eforturi pentru a călători la o destinaţie medicală unde li se poate rezolva problema, ceea ce înseamnă medic specialist de foarte bună calitate, aparatura medicală corespunzătoare, confort în clinică. Dacă obiectivele de acest fel sunt raţionalizabile, în sensul că ajung la pragul conştienţei, nu acelaşi lucru se poate spune despre unele tot aşa de mult dorite şi care nu depăşesc pragul subconştientului. Acestea sunt dorinţele subconştiente ale persoanelor în cauză de a le fi rezolvat problemele psihologice specifice, după cum urmează:
Problemele psihice ale bolnavului acut
- încearcă un acut sentiment de frică şi neajutorare;
- manifestă stări depresive;
- devine refractar la consiliere;
- devine vulnerabil, d.p.d.v. afectiv.
- devine vulnerabil, d.p.d.v. afectiv.
Problemele psihice ale bolnavului incurabil
- (toate cele ale bolnavului acut), în plus;
- recurge la tratamente alternative.
Problemele psihice ale bolnavului cronic
- poate încerca o anxietate moderată.
Problemele psihice ale persoanei de vârsta a treia
- scăderea stimei de sine;
- modificări comportamentale;
- vulnerabilitate afectivă.
Problemele psihice în cazul intervenţiilor de modelare corporală
- pierderea respectului de sine
- mecanismul compensator de exaltare a "Eului": « sunt un caz neobişnuit«
- vulnerabilitate afectivă.
- mecanismul compensator de exaltare a "Eului": « sunt un caz neobişnuit«
- vulnerabilitate afectivă.
La toate persoanele din categoria celor amintite sunt observate două caracteristici generale, anume:
- problematizarea bolii : persoana în cauză citeşte şi se documentează foarte mult, în legătură cu problema sa de sănătate (cele mai bune tratamente, cei mai buni medici etc.)
- contagiunea informaţională : persoanele în cauză devin formatori de opinie şi îi determină pe ceilalţi să le urmeze soluţia .
- problematizarea bolii : persoana în cauză citeşte şi se documentează foarte mult, în legătură cu problema sa de sănătate (cele mai bune tratamente, cei mai buni medici etc.)
- contagiunea informaţională : persoanele în cauză devin formatori de opinie şi îi determină pe ceilalţi să le urmeze soluţia .
Observăm din cele arătate că diversitatea situaţiilor acoperite de sintagma "turism medical" este extrem de mare şi că persoanele care recurg la acest gen de călătorie au obiective conştiente şi subconştiente. Aceşti călători au nevoie nu numai de intervenţia medicală ori de tratament, ei doresc înţelegere şi compasiune, activităţi care să-i înveţe să-şi controleze depresia ori anxietatea sau să uite de acestea, psihoterapie implicită în scopul reabilitării Sinelui, pentru echilibrare emoţională şi multe altele. Trebuie să observăm că în opţiunea pentru o călătorie medicală sau pentru turismul de sănătate sunt implicaţi suficienţi factori subiectivi şi, astfel, să îndrăznim a afirma că simpla explicaţie a cauzei turismului medical prin ieftinătatea intervenţiei nu este suficientă.
O listă actuală cu destinaţiile cele mai frecventate, după afecţiuni, arată astfel:
O listă actuală cu destinaţiile cele mai frecventate, după afecţiuni, arată astfel:
- chirurgie ortopedică: Australia, Estonia, Franţa, Ungaria, Malaezia, Malta, India, Elveţia, Letonia, Norvegia, Spania, Tailanda, Belgia.
- chirurgie de alte tipuri:Australia, Estonia, Franţa, Ungaria, Malaezia, Malta, India, Elveţia, Letonia, Norvegia, Spania, Tailanda, Belgia.
- chirurgie pe coloana vertebrală: Belgia
- chirurgie estetică: Argentina, Australia, Austria, Belgia, Bolivia, Brazilia, Cipru, Cehia, Egipt, Franţa, Germania, Grecia, Ungaria, India, Italia, Letonia, Lituania, Malaezia, Polonia, Africa de Sud, Spania, Sri Lanka, Tailanda, Tunisia, Turcia şi Venezuela.
- tratament dentar: Croaţia, Cipru, Grecia, Ungaria, India, Italia, Letonia, Lituania, Macedonia, Filipine, Polonia, România, Slovacia, Spania, Elveţia, Tailanda şi Turcia.
- infertilitate: Cipru, Norvegia, India, Cehia, Spania, Turcia, Italia, Rusia, Ucraina.
- tomografii: Norvegia, Germania
- ochi: Noevegia, Spania, Cipru, Turcia, Franţa, Ungaria, Belgia
- transplant păr: Cipru, Franţa, Spania, Mauritius
- vacanţe cu îngrijire la domiciliu. Spania
- tratament de relaxare (spa): Slovacia
- chirurgia obezităţii: India, Spania, Belgia, Franţa
- grefe organe: China, Pakistan, India, Moldova, Brazilia, Africa de Sud.
- inimă: India, Tunisia, Spania
- transformare de sex: Tailanda, Brazilia, Elveţia
- implant sâni: Tunisia, Maroc
- lifting: Africa de Sud, Tunisia, Elveţia
- modelare fese, coapse: Brazilia, Bolivia, Costa Rica
Să încheiem articolul punându-ne întrebarea care poate fi cauza pentru care România are un scor minor în clasamentul afişat ? Şi să răspundem că o analiză responsabilă şi sistematică ar putea reprezenta o bună pornire, până atunci limitându-ne doar la avansarea unor ipoteze. Totuşi, comunicarea cu bolnavii pare a fi de mare importanţă. Şi mai este ceva. Există institute internaţionale de igienă care efectuează evaluări şi ierarhii pentru curăţenia din instituţiile sanitare publice şi private ale ţărilor. Unul dintre indicatori este, de exemplu, rezistenţa stafilococului auriu (un bacil foarte periculos) la tratamentul convenţional cu meticilină, care de fapt ascunde frecvenţa infecţiilor cu acest stafilococ după efectuarea unei operaţii chirurgicale (poate fi şi dentară). O rezistenţă mare înseamnă o incidenţă (frecvenţă) mare a infecţiilor post-operatorii şi atunci cine s-ar mai duce în turism medical în ţara respectivă ? Într-un material public care aparţine "Centre for Infectious DiseasesEpidemiology, National Institutefor Public Health and theEnvironment, Bilthoven 3720BA, the Netherlands" am descoperit o fotografie cu ilustrarea problemelor de igienă medicală. Ea este foarte utilă, fie prezumtivilor turişti medicali, fie tour-operatorilor, în selectarea destinaţiilor. (Emil POP)
Agenţia de turism
Originile agenţiei de turism
Prima firmă de turism, în sensul modern al cuvântului a fost înfiinţată de Thomas Cook (1808-1892), un misionar baptist englez. În 1841 a organizat transportarea a 570 de călători (turişti) de la Leicester la Loughborough, cu ocazia unui congres cu temă anti-alcool. În 1846 a organizat prima călătorie cu ghizi. În 1851, a pus bazele juridice ale agenţiei, înfiinţând agenţia de voiaj « Thomas Cook şi Fiul ». Agenţia a facilitat milioane de călătorii şi a reuşit să-şi deschidă sucursale în 68 de ţări. În 1862, Cook a introdus, ca produs turistic, voiajul cu toate cheltuielile plătite (transport, hoteluri şi restaurante). În 1863 a organizat prima călătorie de grup cu destinaţia Elveţia. În acelaşi an a inventat cecurile de călătorie, ulterior larg difuzate prin banca American Express. Fiul său i-a continuat opera. Cea mai mare realizare a sa la începutul secolului XX a fost organizarea călătoriei la Ierusalim pentru kaiserul Wilhelm al II-lea.
Definiţia agenţiei de turism*
Agenţia de turism este întreprinderea, cu scop comercial, care procură şi furnizează turiştilor sau călătorilor servicii sub formă de sejururi şi deplasări, mai concret, vânzarea sau distribuirea biletelor de transport, informarea privind mijloacele de transport, transportul bagajelor şi al autoturismelor, furnizarea serviciilor hoteliere, rezervarea camerelor, distribuirea cecurilor de călătorie, organizarea vizitelor şi a excursiilor, servicii de ghizi, traducere, însoţire şi curierat. Agenţia de voiaj poate închiria şi revinde locuri la teatru sau cinema, drepturi de intrare la manifestări sportive, comerciale, artistice, poate efectua servicii de asigurare de accident sau viaţă, poate reprezenta alte agenţii sau structuri turistice din străinătate.
Contractele agenţiei de turism
În agenţia de voiaj se încheie un contract de voiaj ce poate fi întâlnit sub două forme :
- contractul de organizare (de voiaj) prin care agenţia (organizatorul) se angajează faţă de client să organizeze o călătorie sau un sejur care vor conţine un ansamblu de prestaţii şi să vândă acel produs turistic cu un preţ global fixat înainte de consumarea serviciilor;
- contractul de intermediere prin care agentul de turism se angajează faţă de un client în a-i procura fie o călătorie sau un sejur, care fac obiectul unui contract de voiaj, fie una sau mai multe prestaţii izolate ce-i permit turistului să ducă la bun sfârşit un voiaj deja început organizat de o altă agenţie şi să vândă aceste produse cu un preţ global stabilit înainte de consumarea serviciilor.
Personalul agenţiei de turism
Personalul minimal al unei agenţii de turism poate fi compus din patru angajaţi :
- un şef de agenţie capabil să-şi conducă întreprinderea, să ţină contabilitatea primară şi să conceapă produse turistice dintre cele mai diferite, ţinând seama de constrângerile şi dificultăţile pieţei turismului ;
- un secretar care să cunoască dactilografia şi să desfăşoare minima muncă de secretariat necesară (facturi, răspunsuri la telefon etc.) ;
- doi agenţi de turism (la ghişeu) care să primească clienţii şi să preia comenzile.
Venituri, cheltuieli, profit
Veniturile agenţiei de turism sunt compuse în cea mai mare parte din comisioanele transportatorilor, hotelierilor şi organizatorilor angrosişti de turism. În 1989, de exemplu, o agenţie de turism primea următoarele comisioane :
COMISIOANELE ÎNTREPRINDERILOR TURISTICE SAU ASIMILATE
Hoteluri 7-10%
Companii aeriene 8%
Companii de cale ferată 9-14%
Companii maritime 10-25%
Firme închiriere autoturisme 15-25%
Companii de transport auto 15%
Organizatorii mari de turism (tour-operatori) 8-15%
Robert LANQUAR, Le Tourisme International, PUF, Vendome, 1989, p.52
Cheltuielile de înfiinţare a agenţiei de turism (sediu, mobilier, echipament de birotică şi capitalul rulant) sunt minime, la fel şi cele pentru menţinerea în funcţiune (cca 14-18 % din cifra anuală de afaceri)
Structura costurilor unei agenţiei de turism este influenţată în mare măsură de ponderea salariilor faţă de alte cheltuieli. După o anchetă internaţională realizată în anul 1974 de Federaţia Internaţională a Asociaţilor Agenţiilor de Voiaj costurile unei agenţii de tip mediu sunt repartizate, astfel :
STRUCTURA COSTURILOR AGENŢIEI
Costuri în procente Valoarea procentuală
Salarii 55,8
Chirie 7,3
Telefon, poştă 7,0
Amortizări 2,7
Costuri financiare 2,5
Publicitate 6,4
Deplasări diverse 3,8
Alte cheltuieli (în care intră şi profitul) 14,5
TOTAL 100 %
Apud Robert LANQUAR, în Agences et associations de vozages, PUF, coll. Que sais-je, nr. 1787.
Concluzie finală
În general, înfiinţarea unei agenţii de turism este o afacere profitabilă. O agenţie este creatoare de locuri de muncă cu salarii acceptabile. Din tabel ne putem face o idee despre valoarea maximă pe care o poate atinge profitul unei agenţii de turism (aproximativ 14,5% raportat la volumul cheltuielilor)şi despre riscul investiţiei. Cu alte cuvinte, dacă o investiţie de 1 leu în agenţia de turism nu ne aduce 14,5 bani profit, atunci poate că e cazul să ne gândim la o altă afacere. (Emil POP)
[* definiţia agenţiei de turism a fost preluată din Robert LANQUAR, Le Tourisme International, PUF, Vendome, 1989, p.43]
Prima firmă de turism, în sensul modern al cuvântului a fost înfiinţată de Thomas Cook (1808-1892), un misionar baptist englez. În 1841 a organizat transportarea a 570 de călători (turişti) de la Leicester la Loughborough, cu ocazia unui congres cu temă anti-alcool. În 1846 a organizat prima călătorie cu ghizi. În 1851, a pus bazele juridice ale agenţiei, înfiinţând agenţia de voiaj « Thomas Cook şi Fiul ». Agenţia a facilitat milioane de călătorii şi a reuşit să-şi deschidă sucursale în 68 de ţări. În 1862, Cook a introdus, ca produs turistic, voiajul cu toate cheltuielile plătite (transport, hoteluri şi restaurante). În 1863 a organizat prima călătorie de grup cu destinaţia Elveţia. În acelaşi an a inventat cecurile de călătorie, ulterior larg difuzate prin banca American Express. Fiul său i-a continuat opera. Cea mai mare realizare a sa la începutul secolului XX a fost organizarea călătoriei la Ierusalim pentru kaiserul Wilhelm al II-lea.
Definiţia agenţiei de turism*
Agenţia de turism este întreprinderea, cu scop comercial, care procură şi furnizează turiştilor sau călătorilor servicii sub formă de sejururi şi deplasări, mai concret, vânzarea sau distribuirea biletelor de transport, informarea privind mijloacele de transport, transportul bagajelor şi al autoturismelor, furnizarea serviciilor hoteliere, rezervarea camerelor, distribuirea cecurilor de călătorie, organizarea vizitelor şi a excursiilor, servicii de ghizi, traducere, însoţire şi curierat. Agenţia de voiaj poate închiria şi revinde locuri la teatru sau cinema, drepturi de intrare la manifestări sportive, comerciale, artistice, poate efectua servicii de asigurare de accident sau viaţă, poate reprezenta alte agenţii sau structuri turistice din străinătate.
Contractele agenţiei de turism
În agenţia de voiaj se încheie un contract de voiaj ce poate fi întâlnit sub două forme :
- contractul de organizare (de voiaj) prin care agenţia (organizatorul) se angajează faţă de client să organizeze o călătorie sau un sejur care vor conţine un ansamblu de prestaţii şi să vândă acel produs turistic cu un preţ global fixat înainte de consumarea serviciilor;
- contractul de intermediere prin care agentul de turism se angajează faţă de un client în a-i procura fie o călătorie sau un sejur, care fac obiectul unui contract de voiaj, fie una sau mai multe prestaţii izolate ce-i permit turistului să ducă la bun sfârşit un voiaj deja început organizat de o altă agenţie şi să vândă aceste produse cu un preţ global stabilit înainte de consumarea serviciilor.
Personalul agenţiei de turism
Personalul minimal al unei agenţii de turism poate fi compus din patru angajaţi :
- un şef de agenţie capabil să-şi conducă întreprinderea, să ţină contabilitatea primară şi să conceapă produse turistice dintre cele mai diferite, ţinând seama de constrângerile şi dificultăţile pieţei turismului ;
- un secretar care să cunoască dactilografia şi să desfăşoare minima muncă de secretariat necesară (facturi, răspunsuri la telefon etc.) ;
- doi agenţi de turism (la ghişeu) care să primească clienţii şi să preia comenzile.
Venituri, cheltuieli, profit
Veniturile agenţiei de turism sunt compuse în cea mai mare parte din comisioanele transportatorilor, hotelierilor şi organizatorilor angrosişti de turism. În 1989, de exemplu, o agenţie de turism primea următoarele comisioane :
COMISIOANELE ÎNTREPRINDERILOR TURISTICE SAU ASIMILATE
Hoteluri 7-10%
Companii aeriene 8%
Companii de cale ferată 9-14%
Companii maritime 10-25%
Firme închiriere autoturisme 15-25%
Companii de transport auto 15%
Organizatorii mari de turism (tour-operatori) 8-15%
Robert LANQUAR, Le Tourisme International, PUF, Vendome, 1989, p.52
Cheltuielile de înfiinţare a agenţiei de turism (sediu, mobilier, echipament de birotică şi capitalul rulant) sunt minime, la fel şi cele pentru menţinerea în funcţiune (cca 14-18 % din cifra anuală de afaceri)
Structura costurilor unei agenţiei de turism este influenţată în mare măsură de ponderea salariilor faţă de alte cheltuieli. După o anchetă internaţională realizată în anul 1974 de Federaţia Internaţională a Asociaţilor Agenţiilor de Voiaj costurile unei agenţii de tip mediu sunt repartizate, astfel :
STRUCTURA COSTURILOR AGENŢIEI
Costuri în procente Valoarea procentuală
Salarii 55,8
Chirie 7,3
Telefon, poştă 7,0
Amortizări 2,7
Costuri financiare 2,5
Publicitate 6,4
Deplasări diverse 3,8
Alte cheltuieli (în care intră şi profitul) 14,5
TOTAL 100 %
Apud Robert LANQUAR, în Agences et associations de vozages, PUF, coll. Que sais-je, nr. 1787.
Concluzie finală
În general, înfiinţarea unei agenţii de turism este o afacere profitabilă. O agenţie este creatoare de locuri de muncă cu salarii acceptabile. Din tabel ne putem face o idee despre valoarea maximă pe care o poate atinge profitul unei agenţii de turism (aproximativ 14,5% raportat la volumul cheltuielilor)şi despre riscul investiţiei. Cu alte cuvinte, dacă o investiţie de 1 leu în agenţia de turism nu ne aduce 14,5 bani profit, atunci poate că e cazul să ne gândim la o altă afacere. (Emil POP)
[* definiţia agenţiei de turism a fost preluată din Robert LANQUAR, Le Tourisme International, PUF, Vendome, 1989, p.43]
Întreprinderea turistică
Întreprinderea turistică*, dintr-o perspectivă economică, este locul de întâlnire al factorilor de producţie (resurse umane, resurse naturale şi capital). Întreprinderea turistică, ca orice altă întreprindere economică urmăreşte maximizarea profitului. Din punct de vedere organizaţional, întreprinderea de turism este considerată ca fiind un grup uman autonom de producţie, care dispune de un patrimoniu şi a cărei dezvoltare depinde de vânzarea unui bun sau a unui serviciu, de activitatea internă şi de soldul pozitiv al încasărilor.
Patrimoniul întreprinderii de turism este compus din bunuri şi creanţe şi din elemente psihologice ca renumele, imaginea de marcă, cunoştinţele (know-how, savoir-faire) de administrare a firmei şi cele tehnice, stabilitatea personalului.
Întreprinderea turistică oferă un serviciu* care poate fi rezumat în informarea, rezervarea, transportul şi cazarea la o destinaţie, serviciile de restaurant şi animare (activităţile recreative). În legătură cu preţul serviciilor, sunt aplicate două principii: în cazul întreprinderilor de turism social (socialul fiind înţeles aici ca în favoarea persoanelor cu venituri mici), profitul este reinvestit în întreprindere (principiul verităţii preţului), în timp ce pentru întreprinderile private el este repartizat unor persoane fizice şi morale.
După unii autori (Loi PUDDU, 1980), întreprinderea turistică posedă caracteristici specifice ca:
- aparţine sectorului economic „servicii”, cu toate consecinţele care rezultă de aici;
- provoacă un contact imediat între producător şi consumator;
- este constrânsă a se supune la transformări (adaptări) rapide, în funcţie de: gusturile şi nevoile clienţilor; tehnologiile de producţie;
- suferă o influenţă directă a situaţiei economice, politice, sociale şi a ambientului.
Întreprinderile turistice pot fi: de hotelărie, similare şi complementare (înţelegându-se cazarea şi servirea mesei sau cum i se mai spune restauraţia), întreprinderile de transport colectiv, agenţiile de turism şi organizatorii de voiaje, întreprinderile de animare recreativă, de informare şi recreative.
Uneori, întreprinderea turistică mai este denumită şi structură. Acest cuvânt a fost împrumutat din cibernetică şi prin utilizarea termenului se doreşte sublinierea faptului că întreprinderea turistică este un sistem. Sistemul este o alcătuire dinamică, formată din mai multe elemente, toate subordonate unei finalităţi comune şi în care suma proprietăţilor elementelor componente nu este egală şi identică cu aceea a sistemului. Cu alte cuvinte, o agenţie de turism este compusă din mai multe părţi sistemice sau sub-sisteme (a nu se confunda cu statul de funcţii sau organigrama agenţiei): sub-sistemul turiştilor (caracteristicile şi motivarea acestora); sub-sistemul de informare, promovare, comunicare, facilităţi; sub-sistemul transportului la şi în interiorul destinaţiei turistice; sub-sistemul complexului de atracţii turistice (întreprinderi de cazare, restaurante, de animare, de suveniruri şi altele).
O structură (sistem) este asemănătoare unui organism viu şi funcţionează în linii mari la fel. Câteva trăsături cibernetice ale sistemului aplicabile la o întreprindere turistică sunt: echilibrul dinamic (adaptarea), stabilitatea (rezistenţa la schimbare), auto-poieza (autoproducerea), adică relaţiile fiecărei părţi au ca finalitate deservirea tuturor celorlalte părţi şi a întregului (în consecinţă generarea întregului), auto-organizarea, adică emergenţa unor alte caracteristici decât acelea urmărite prin finalitatea întreprinderii (de exemplu, în pofida existenţei Regulamentului de funcţionare şi a Codului deontologic care ar trebui să producă o cultură organizaţională de o anume factură, este produsă o sub-cultură, o cultură adeseori paralelă şi împotriva bunului mers al întreprinderii, o contra-cultură). Câteva funcţii ale sistemului sunt: informarea, decizia, compararea, mesajul, răspunsul etc.
Studierea conceptelor şi a teoriilor ciberneticii îmbunătăţeşte capacitatea managerului în turism de a-şi conduce întreprinderea. (Emil POP)
[ * Robert LANQUAR, L' Economie du tourisme, PUF, Vendome, 1987]
Patrimoniul întreprinderii de turism este compus din bunuri şi creanţe şi din elemente psihologice ca renumele, imaginea de marcă, cunoştinţele (know-how, savoir-faire) de administrare a firmei şi cele tehnice, stabilitatea personalului.
Întreprinderea turistică oferă un serviciu* care poate fi rezumat în informarea, rezervarea, transportul şi cazarea la o destinaţie, serviciile de restaurant şi animare (activităţile recreative). În legătură cu preţul serviciilor, sunt aplicate două principii: în cazul întreprinderilor de turism social (socialul fiind înţeles aici ca în favoarea persoanelor cu venituri mici), profitul este reinvestit în întreprindere (principiul verităţii preţului), în timp ce pentru întreprinderile private el este repartizat unor persoane fizice şi morale.
După unii autori (Loi PUDDU, 1980), întreprinderea turistică posedă caracteristici specifice ca:
- aparţine sectorului economic „servicii”, cu toate consecinţele care rezultă de aici;
- provoacă un contact imediat între producător şi consumator;
- este constrânsă a se supune la transformări (adaptări) rapide, în funcţie de: gusturile şi nevoile clienţilor; tehnologiile de producţie;
- suferă o influenţă directă a situaţiei economice, politice, sociale şi a ambientului.
Întreprinderile turistice pot fi: de hotelărie, similare şi complementare (înţelegându-se cazarea şi servirea mesei sau cum i se mai spune restauraţia), întreprinderile de transport colectiv, agenţiile de turism şi organizatorii de voiaje, întreprinderile de animare recreativă, de informare şi recreative.
Uneori, întreprinderea turistică mai este denumită şi structură. Acest cuvânt a fost împrumutat din cibernetică şi prin utilizarea termenului se doreşte sublinierea faptului că întreprinderea turistică este un sistem. Sistemul este o alcătuire dinamică, formată din mai multe elemente, toate subordonate unei finalităţi comune şi în care suma proprietăţilor elementelor componente nu este egală şi identică cu aceea a sistemului. Cu alte cuvinte, o agenţie de turism este compusă din mai multe părţi sistemice sau sub-sisteme (a nu se confunda cu statul de funcţii sau organigrama agenţiei): sub-sistemul turiştilor (caracteristicile şi motivarea acestora); sub-sistemul de informare, promovare, comunicare, facilităţi; sub-sistemul transportului la şi în interiorul destinaţiei turistice; sub-sistemul complexului de atracţii turistice (întreprinderi de cazare, restaurante, de animare, de suveniruri şi altele).
O structură (sistem) este asemănătoare unui organism viu şi funcţionează în linii mari la fel. Câteva trăsături cibernetice ale sistemului aplicabile la o întreprindere turistică sunt: echilibrul dinamic (adaptarea), stabilitatea (rezistenţa la schimbare), auto-poieza (autoproducerea), adică relaţiile fiecărei părţi au ca finalitate deservirea tuturor celorlalte părţi şi a întregului (în consecinţă generarea întregului), auto-organizarea, adică emergenţa unor alte caracteristici decât acelea urmărite prin finalitatea întreprinderii (de exemplu, în pofida existenţei Regulamentului de funcţionare şi a Codului deontologic care ar trebui să producă o cultură organizaţională de o anume factură, este produsă o sub-cultură, o cultură adeseori paralelă şi împotriva bunului mers al întreprinderii, o contra-cultură). Câteva funcţii ale sistemului sunt: informarea, decizia, compararea, mesajul, răspunsul etc.
Studierea conceptelor şi a teoriilor ciberneticii îmbunătăţeşte capacitatea managerului în turism de a-şi conduce întreprinderea. (Emil POP)
[ * Robert LANQUAR, L' Economie du tourisme, PUF, Vendome, 1987]
O definiţie comunicaţională a produsului turistic
Întotdeauna când dorim să cunoaştem ceva facem apel la definiţii. În dorinţa de a-mi completa şi clarifica cunoştinţele despre produsul turistic am apelat la oferta mai multor surse.
Pe internet am întâlnit definiţii despre produsul turistic care ne spun că "produsul turistic este un complex de bunuri materiale şi servicii, în cadrul căruia serviciile sunt preponderente, dar numai reunite asigură caracterul unic al produsului" şi că "produsul turistic nu este altceva decât totalitatea serviciilor pe care le oferiţi (cazare, alimentaţie) plus anumite servicii suplimentare, care conferă caracter personalizat şi calitate (adică valoare adăugată), de aici rezultând diferenţierea". Am mai întâlnit şi alte definiţii, care mi s-au părut a pune accentul numai pe câteva aspecte, poate nu cele esenţiale. Îmi permit ca după consultarea unor publicaţii de specialitate şi după raţionamentele mele să prezint alte câteva note de conţinut şi, mai ales, într-o manieră înrudită ştiinţelor comunicării. Vreau să pornesc de la constatarea că produsul turistic nu este un obiect, să zicem o bucată de cretă. Dacă ar fi ceva asemănător cretei, atunci am putea crea uşor o definiţie prin gen proxim şi diferenţă specifică, care ar putea arăta aşa: "Creta este roca (genul proxim) dizolvabilă foarte uşor sub acţiunea acizilor (diferenţa specifică)". Produsul turistic nu este, însă, un obiect individual, ci este un agregat eterogen de noţiuni şi concepte. În consecinţă, prima definiţie mai apropiată de adevăr trebuie să fie una descriptivă, care să prezinte notele de conţinut ale ideii de produs turistic.
Pornind de la punctele comune ale mai multor texte o definiţie descriptivă poate arăta, după cum urmează:
- produsul turistic conţine un patrimoniu turistic alcătuit din resurse naturale, culturale, artistice, istorice sau tehnologice, care în mod obişnuit îl incită pe turist la voiaj;
- produsul turistic conţine mai multe echipamente care prin ele însele nu sunt cauze motivatoare pentru turist, însă în lipsa acestora călătoria nu este posibilă: aşa sunt locurile de cazare, restaurantele, echipamentele culturale, sportive, de petrecere a timpului liber (recreative);
- mai multe facilităţi de acces care sunt în relaţie cu un mod de transport şi cu mijloace de transport care-l vor duce pe turist la destinaţie. Acestea se iau în calcul mai mult după ieftinătatea lor şi nu după distanţa fizică;
- o imagine pozitivă, preexistentă sau fabricată, despre locul vacanţei. (pasaje extrase din Robert Lanquar, Le Tourisme International, PUF, Vendome, 1989, şi Roger Beteille, Le Tourisme Vert, PUF, Vendome, 1996)
Remarcăm aici că produsul turistic poate fi perceput ca o marfă de tip special. Marfa de acest tip se consumă chiar înaintea consumului propriu-zis, prin servicii înaintea consumării produsului turistic (serviciul agenţiei de turism, serviciile de marketing şi publicitate ale tour-operatorului, ale agenţiei de turism şi/sau ale proprietarului produsului turistic). Ulterior, această marfă specială este consumată prin obiecte care se închiriază (camere, locuri de cazare, mijloace de transport), obiecte care se cumpără pentru a fi consumate fizic (mâncare, băutură), obiecte care sunt cumpărate pentru consum spiritual (diverse suveniruri, meşteşugăria tradiţională etc.), servicii închiriate pe durata limitată a consumării produsului turistic (deservirea alimentară şi cazarea, prezentările turistice la faţa locului, activităţile recreative etc). Aceste obiecte şi servicii ar putea fi denumite partea activă a produsului turistic. Există însă şi o parte a produsului turistic pe care convenim să o denumim pasivă. Se compune din obiectele geografice fizice existente la locul destinaţiei turistice, adică munţi, văi, lacuri etc. Pe urmă, ar fi vorba de componenta culturală, imaginea nefabricată a produsului, peisajul artistic, legendele locului, zicătorile, proverbele locale, tradiţiile, obiceiurile. Şi în final - şi aceasta este surpriza cea mare - o parte a produsului turistic este chiar turistul, reprezentat prin simţurile sale (peisajul spontan şi altele), cultura sa estetică şi psihologia sa abisală în care frumosul este reflectarea în oglindă a sinelui. Un alt aspect interesant cu referire la consumarea mărfii „produs turistic” este acela că spre deosebire de alte mărfuri, aceasta nu este consumată în întregime. Mai rămâne o parte virtuală întemeiată pe memoria raţională şi emoţională a turistului şi formată din amintirile sale. Această parte serveşte, urmând cursul intersubiectivităţii – în mic, crearea ideilor prin inter-comunicare, la generarea unui nou produs turistic sau la modificarea celui vechi sau la regenerarea acestuia din urmă.
Pornind de la descrierile făcute, îmi permit să mai adaug o definiţie (o combinaţie între definiţia descriptivă şi aceea prin gen şi diferenţă specifică) altor multe deja existente. Mi-ar plăcea să cred că ea ar servi mai bine înţelegerii produsului turistic şi în consecinţă producerii unor comportamente care să ducă la rafinarea observării fenomenului turistic intern, în scopul dezvoltării sale. Astfel, putem zice:
Produsul turistic este marfa specială, confecţionată prin relaţii de inter-comunicare de un producător şi proprietar colectiv (proprietarul agenţiei, proprietarul cazării, proprietarul mijloacelor de transport, turistul, natura şi cultura), niciodată consumabilă în întregime, care este compusă din obiecte, servicii, imagini, reprezentări şi amintiri împreună cu valorile ataşate acestora, care se vinde şi se cumpără numai atunci când descrierea produsului turistic (imaginea) generată de vânzător este identică sau mult asemănătoare cu reprezentarea anticipată a produsului turistic, preexistentă la cumpărător. (Emil POP)
Pe internet am întâlnit definiţii despre produsul turistic care ne spun că "produsul turistic este un complex de bunuri materiale şi servicii, în cadrul căruia serviciile sunt preponderente, dar numai reunite asigură caracterul unic al produsului" şi că "produsul turistic nu este altceva decât totalitatea serviciilor pe care le oferiţi (cazare, alimentaţie) plus anumite servicii suplimentare, care conferă caracter personalizat şi calitate (adică valoare adăugată), de aici rezultând diferenţierea". Am mai întâlnit şi alte definiţii, care mi s-au părut a pune accentul numai pe câteva aspecte, poate nu cele esenţiale. Îmi permit ca după consultarea unor publicaţii de specialitate şi după raţionamentele mele să prezint alte câteva note de conţinut şi, mai ales, într-o manieră înrudită ştiinţelor comunicării. Vreau să pornesc de la constatarea că produsul turistic nu este un obiect, să zicem o bucată de cretă. Dacă ar fi ceva asemănător cretei, atunci am putea crea uşor o definiţie prin gen proxim şi diferenţă specifică, care ar putea arăta aşa: "Creta este roca (genul proxim) dizolvabilă foarte uşor sub acţiunea acizilor (diferenţa specifică)". Produsul turistic nu este, însă, un obiect individual, ci este un agregat eterogen de noţiuni şi concepte. În consecinţă, prima definiţie mai apropiată de adevăr trebuie să fie una descriptivă, care să prezinte notele de conţinut ale ideii de produs turistic.
Pornind de la punctele comune ale mai multor texte o definiţie descriptivă poate arăta, după cum urmează:
- produsul turistic conţine un patrimoniu turistic alcătuit din resurse naturale, culturale, artistice, istorice sau tehnologice, care în mod obişnuit îl incită pe turist la voiaj;
- produsul turistic conţine mai multe echipamente care prin ele însele nu sunt cauze motivatoare pentru turist, însă în lipsa acestora călătoria nu este posibilă: aşa sunt locurile de cazare, restaurantele, echipamentele culturale, sportive, de petrecere a timpului liber (recreative);
- mai multe facilităţi de acces care sunt în relaţie cu un mod de transport şi cu mijloace de transport care-l vor duce pe turist la destinaţie. Acestea se iau în calcul mai mult după ieftinătatea lor şi nu după distanţa fizică;
- o imagine pozitivă, preexistentă sau fabricată, despre locul vacanţei. (pasaje extrase din Robert Lanquar, Le Tourisme International, PUF, Vendome, 1989, şi Roger Beteille, Le Tourisme Vert, PUF, Vendome, 1996)
Remarcăm aici că produsul turistic poate fi perceput ca o marfă de tip special. Marfa de acest tip se consumă chiar înaintea consumului propriu-zis, prin servicii înaintea consumării produsului turistic (serviciul agenţiei de turism, serviciile de marketing şi publicitate ale tour-operatorului, ale agenţiei de turism şi/sau ale proprietarului produsului turistic). Ulterior, această marfă specială este consumată prin obiecte care se închiriază (camere, locuri de cazare, mijloace de transport), obiecte care se cumpără pentru a fi consumate fizic (mâncare, băutură), obiecte care sunt cumpărate pentru consum spiritual (diverse suveniruri, meşteşugăria tradiţională etc.), servicii închiriate pe durata limitată a consumării produsului turistic (deservirea alimentară şi cazarea, prezentările turistice la faţa locului, activităţile recreative etc). Aceste obiecte şi servicii ar putea fi denumite partea activă a produsului turistic. Există însă şi o parte a produsului turistic pe care convenim să o denumim pasivă. Se compune din obiectele geografice fizice existente la locul destinaţiei turistice, adică munţi, văi, lacuri etc. Pe urmă, ar fi vorba de componenta culturală, imaginea nefabricată a produsului, peisajul artistic, legendele locului, zicătorile, proverbele locale, tradiţiile, obiceiurile. Şi în final - şi aceasta este surpriza cea mare - o parte a produsului turistic este chiar turistul, reprezentat prin simţurile sale (peisajul spontan şi altele), cultura sa estetică şi psihologia sa abisală în care frumosul este reflectarea în oglindă a sinelui. Un alt aspect interesant cu referire la consumarea mărfii „produs turistic” este acela că spre deosebire de alte mărfuri, aceasta nu este consumată în întregime. Mai rămâne o parte virtuală întemeiată pe memoria raţională şi emoţională a turistului şi formată din amintirile sale. Această parte serveşte, urmând cursul intersubiectivităţii – în mic, crearea ideilor prin inter-comunicare, la generarea unui nou produs turistic sau la modificarea celui vechi sau la regenerarea acestuia din urmă.
Pornind de la descrierile făcute, îmi permit să mai adaug o definiţie (o combinaţie între definiţia descriptivă şi aceea prin gen şi diferenţă specifică) altor multe deja existente. Mi-ar plăcea să cred că ea ar servi mai bine înţelegerii produsului turistic şi în consecinţă producerii unor comportamente care să ducă la rafinarea observării fenomenului turistic intern, în scopul dezvoltării sale. Astfel, putem zice:
Produsul turistic este marfa specială, confecţionată prin relaţii de inter-comunicare de un producător şi proprietar colectiv (proprietarul agenţiei, proprietarul cazării, proprietarul mijloacelor de transport, turistul, natura şi cultura), niciodată consumabilă în întregime, care este compusă din obiecte, servicii, imagini, reprezentări şi amintiri împreună cu valorile ataşate acestora, care se vinde şi se cumpără numai atunci când descrierea produsului turistic (imaginea) generată de vânzător este identică sau mult asemănătoare cu reprezentarea anticipată a produsului turistic, preexistentă la cumpărător. (Emil POP)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)