Introducere
Existenţa turismului cultural este de neconceput în lipsa patrimoniului istoric şi cultural, în lipsa moştenirii (heritage) naţionale. Când adâncim însă relaţia dintre patrimoniul naţional şi manifestarea unui turism cultural domestic (intern) sau internaţional lucrurile se complică cumva. Deşi o mulţime de state afişează şi se mândresc cu elemente de patrimoniu istoric şi cultural, nu se poate spune că intrările de turişti externi sunt pe măsura evaluării interne, altfel spus un număr redus de turişti externi vizitează chiar obiectivele turistice despre care estimăm că vor fi extrem de frecvent vizitate. Aceasta înseamnă că avem o problemă şi că nu am descoperit deocamdată cauzele reale. Afirmăm mereu că suntem o ţară cu un potenţial turistic de invidiat, plină de frumuseţi naturale (câteodată se vorbeşte şi despre artefacte umane), este însă adevărată afirmaţia ?
Articolul prezintă un aspect nou al problemei. El face referire la frumuseţile naturale şi antropice (obiective turistice) ca la nişte produse culturale, construite într-o manieră socio-psihologică. Credem că mai multe organizaţii specializate din lume, prin activitatea creatoare a specialiştilor acestora, prin dialogul permanent întereţinut, prin forjarea unor concepte şi stabilirea unor proceduri internaţionale, au devenit şi “prescriptori de valoare turistică”, altfel spus cei care definesc şi certifică valoarea turistică ca o derivată a valorilor universale de semnificaţie excepţională.
ICCROM Centrul internaţional pentru studii privind păstrarea şi restaurarea proprietăţii culturale (http://www.iccrom.org/)
ICCROM este o organizaţie interguvernamentală dedicată conservării moştenirii (patrimoniului)culturale. Membrii instituţiei sunt statele care şi-au declarat adeziunea. Aceasta serveşte comunitatea internaţională prin promovarea conservării tuturor tipurilor de moşteniri culturale, mobile sau immobile. Instituţia informează întreaga lume despre importanţa păstrării moştenirii culturale şi acaţionează prin: training, diseminarea cunoştineţlor, cercetare, cooperare şi luări de poziţie pentru rezolvarea problemelor de conservare.
Propunerea creării unui centru interguvernamental pentru studierea şi îmbunătăţirea metodelor de restaurare s-a făcut după sfârşitul celui de-al doilea R.M. Propunerea a fost adoptată în a 9-a sesiune a conferinţei generale UNESCO, găzduită la New Delhi, în 1956. Ţinându-se cont de agrementul încheiat cu guvernul italian Centrul internaţional pentru conservarea şi restaurarea proprietăţii culturale a fost amplasat la Roma. La sfârşitul anului 1971 un număr de 55 de state aderau deja la instituţie, în prezent fiind 126. La început, în titlul centrului erau incluse şi referirile „Centrul de la Roma” sau „Centrul internaţional pentru conservare”, însă din 1978 titlul oficial a fost fixat la ICCROM şi aşa a rămas până astăzi.
Organizaţia lucrează cu specialişti şi instituţii specializate din statele membre. Sunt incluşi oameni de ştiinţă, conservatori, restauratori, arheologi, istorici ai artei, curatori de muzee, arhitecţi, ingineri, şi urbanişti. Trebuie să menţionăm că printre primele lucrări de la înfiinţarea instituţiei s-a numărat şi restaurarea picturilor murale ale bisericilor din Moldova.
Centrul UNESCO pentru Patrimoniu Mondial (World Heritage Center)
ICOMOS (http://www.icomos.org/)
Pînă la sfârşitul secolului al XIX-lea, conservarea patrimoniul arhitectural rămâne problema internă a fiecărui stat. Acestei perioade care ar putea fi definită ca epoca naţionalismului cultural i se datorează majoritatea legislaţiilor europene despre monumente. Apar o mulţime de asociaţii pentru protecţia monumentelor, dar acţiunile acestora nu depăşesc niciodată frontierele statale în interiorul cărora au luat fiinţă. Internaţionalizarea culturală aşa cum este înţeleasă astăzi îşi are originea mai întâi în Societatea Naţiunilor apărută după Primul Război Mondial şi ulterior amplificată după cel Al Doilea Război Mondial prin crearea Organizaţiei Naţiunilor Unite şi a UNESCO (Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură). Ideea de patrimoniu internaţional apare pentru întâia oară în anul 1931 cu ocazia desfăşurării Conferinţei internaţionale de la Atena despre restaurarea monumentelor, manifestare organizată de Oficiul internaţional al muzeelor. Ideea este dezvoltată cu prilejul activităţilor celei de-a patra Adunări a congreselor internaţionale de arhitectură modernă (1933), unde arhitectul francez Corbusier a redactat întâia Cartă de la Atena. Carta a fost publicată în mod anonim şi în anul 1941 la Paris.
Ideea înfiinţării unei organizaţii internaţionale de specialişti şi profesionişti în restaurarea şi conservarea monumentelor istorice, alta decât organizaţia muzeologilor (ICOM), apare în 1957, la Paris o dată cu desfăşurarea primului Congres internaţional al arhitecţilor şi tehnicienilor de monumente istorice. Aici se exprimă dorinţa ca toate statele care nu posedă o structură guvernamentală de protecţie a monumentelor să procedeze la înfiinţarea unei structuri de tutelă, iar statele membre UNESCO să adere la Centrul internaţional de studii pentru conservarea şi restaurarea bunurilor culturale (ICCROM). În 1964, la Veneţia, au loc lucrările celui de-al doilea Congres internaţional al arhitecţilor şi tehnicienilor de monumente istorice care adoptă 13 rezoluţii, dintre care primele două remarcându-se prin semnificaţie şi importanţă. Prima rezoluţie cunoscută şi sub numele de Carta de la Veneţia reprezintă Carta internaţională a restaurării monumentelor, în vreme ce a doua rezoluţie stabileşte (şi la propunerea UNESCO) înfiinţarea Consiliului Internaţional al Monumentelor şi Siturilor – ICOMOS.
ICOM - Consiliul internaţional al muzeelor (http://icom.museum/)
ICOM este o organizaţie nonguvernamentală, creată în 1946, care menţine relaţii formale cu UNESCO şi posedă un statut consultativ în Consiliul economic şi social al ONU. Instituţia cuprinde muzee şi specialişti muzeografi şi are ca scopuri conservarea, moştenirii naturale şi culturale din lume, cea prezentă, viitoare, tangibilă sau intangibilă.
ICA – Consiliul internaţional al arhivelor (http://www.ica.org/)
Organizaţie nonguvernamentală înfiinţată în anul 1947 după modelul ICOM, are printre câteva scopuri specifice şi pe acela de a conserva moştenirea arhivistică a lumii întregi.
IIC – Institutul internaţional pentru conservarea lucrărilor artistice şi istorice (http://www.iiconservation.org/)
Înfiinţat în anul 1950 ca o societate lucrativă în Marea Britanie, cu denumirea actuală din 1955, organizaţia
Problema OUV – outstanding universal value (Valori universale de semnificaţie excepţională)
Problema valorilor universale de semnificaţie excepţională este ulterioară definirii elementelor moştenirii culturale. Astfel, Convenţia Patrimoniului Mondial (World Heritage Convention, 1972) defineşte următoarele categorii ale moştenirii culturale:
1) Monumentele: sunt lucrări de arhitectură, lucrări de sculptură ori pictură monumentală, elemente sau structuri de natură arheologică, inscripţii, grote excavate, combinaţii de trăsături care sunt de o excepţională valoare universală din perspectiva istoriei, artei şi ştiinţei;
2) Grupuri (ansambluri) de clădiri: sunt grupuri de clădiri separate sau îmbinate care datorită arhitecturii lor specifice, omogenităţii sau locului ocupat în peisaj sunt de o excepţională valoare universală din perspectiva istoriei, artei şi ştiinţei;
3) Situri (locuri): sunt lucrări produse de oameni sau combinate (produse de natură şi oameni), arii care conţin situri arheologice cu valoare universală excepţională din perspectiva ştiinţelor istorice, esteticii, etnologiei şi antropologiei.
Carta de la Veneţia (1964) defineşte la rândul său „monumentul istoric” ca fiind un concept care cuprinde nu numai lucrarea de arhitectură, ci şi ambientul urban sau rural în care este conţinută, în care se oferă dovada unei civilizaţii specifice, o dezvoltare de semnificaţie sau un eveniment istoric. De aceea, nu este nevoie ca un monument istoric să fie o mare operă de artă, acesta poate fi chiar şi una modestă, care însă şi-a dobândit semnificaţia culturală o dată cu trecerea timpului.
O interesantă definiţie este cea oferită de Legea bavareză a protecţiei monumentelor care spune că „monumentele sunt lucruri construite de oameni sau părţi ale acestor lucruri, care aparţin unei epoci trecute, şi a căror păstrare din cauza semnificaţiei istorice, artistice, ştiinţifice, folclorice şi a designului urban este în interesul public general”
Interesantă este compararea definiţiilor internaţionale cu cea românească: “În sensul prezentei legi, monumentele istorice sunt bunuri imobile, construcţii şi terenuri situate pe teritoriul României sau în afara graniţelor, proprietăţi ale statului român, semnificative pentru istoria, cultura şi civilizaţia naţională şi universală”. (Legea nr. 422 d in 18 iulie 2001 privind protejarea monumentelor istorice, înscrisă în Monitorul Oficial, Partea I nr. 407/24 iulie 2001). Putem observa generalitatea prea mare a definiţiei, ceea ce face greu de stabilit criteriile clasificatoare interne. Legea poate fi accesată prin internet sau la adresa http://www.scribd.com/doc/17275666/legea-monumentelor
OUV – outstanding universal value (Valori universale de semnificaţie excepţională)
Cel mai important concept-instrument de lucru pentru organizaţiile menţionate Una dintre definiţiile largi ale OUV ne spune că valoarea universală excepţională reprezintă o semnificaţie culturală şi/sau naturală a cărei importanţă depăşeşte frontierele statale şi devine un bun comun pentru generaţia prezentă şi viitoare a omenirii. Pentru întreaga comunitate internaţională protecţia permanentă a unei valori universale excepţionale este de cea mai mare importanţă şi de aceea a fost definit un criteriu special necesar a fi îndeplinit pentru înscrierea obiectivului în Lista patrimoniului mondial. Astfel, „pentru a fi considerat valoare universală cu semnificaţie excepţională o proprietate trebuie de asemenea să îndeplinească condiţiile integrităţii şi/sau autenticităţii şi trebuie să se bucure de o protecţie adecvată şi de un sistem de management care să-i asigure siguranţa”.
Problema sensului OUV– outstanding universal value
Dacă adjectivul „universal” nu pune probleme de traducere, în schimb cealaltă parte gramaticală posedă câteva semnificaţii mai mult decât interesante pentru problema în discuţie. Astfel, după dicţionarul englez esenţial adjectivul „outstanding” poate marca următoarele sensuri despre un obiect:
- că obiectul se distinge de altele prin excelenţă.
- că posedă o importanţă sau semnificaţie majoră.
- că obiectul este o datorie (owed as a debt)
- că obiectul are o calitate care prin ea însăşi captează atenţia (having a quality that thrusts itself into attention)
Urmărind înţelesurile adjectivului „outstanding” putem descifra faptul că o valoare universală de semnificaţie excepţională [traducerea din limba franceză – n.a.] implică mai multe probleme umane, altele decât sensul culturii şi progresul uman. Excelenţa unui obiect creat de om ţine de problema eticii muncii, de aspiraţia perfecţiunii în muncă. Obiectivul interpretat ca o datorie pune problema morală a responsabilităţii faţă de generaţiile viitoare şi întreaga omenire. Calitatea care atrage atenţia prin ea însăşi trezeşte la viaţă o mai veche explicaţie aristoteliană despre frumos şi repune problema estetică în discuţie.
Definiţiile OUV– outstanding universal value
De-a lungul timpului ICCROM a elaborat o definiţie interesantă care pune în discuţie şi soluţia problemei interesului mondial pentru o astfel de valoare. Astfel, raportul ICCROM scoate în evidenţă faptul că proprietăţile unui obiectiv de genul descris trebuie să conţină diferite valori dintre care cele mai importante acelea artistice, istorice şi tipologice.
Valoarea artistică trebuie să aibă ca referenţial o creaţie originală şi unică a cărei calitate excepţională să fie recunoscută de specialişti în domeniile respective.
Valoarea istorică stă în mărturia istorică pe care o aduce lucrarea respectivă. Mărturia poate fi privită ca intensitate sau originalitate. Astfel, pot conta diverşi factori cum ar fi unicitatea sau extrema raritate a obiectivului (documentului), gradul de noutate sau importanţa influenţei exercitate în timp şi/sau spaţiu de lucrarea respectivă, importanţa obiectivului pentru înţelegerea evoluţiei evenimentelor istorice relaţionate la obiectiv.
Valoarea tipologică este valoarea care cere o explicită şi distinctă diferenţiere faţă de cea istorică în sensul că aceasta este dată de capacitatea obiectivului de a oferi exemple tipice representative pentru o cultură confruntată cu riscul dispariţiei, chiar dacă obiectivele respective nu sunt unice în patrimonial mondial.
Anul 1976 a marcat începerea dezbaterilor ICOMOS legate de conceptul de OUV şi a fost elaborată prima încercare de definire a criteriilor pentru înscrierea unui obiectiv în Lista patrimoniului mondial. A fost delimitat operaţional conţinutul conceptului “universal” ca fiind “proprietatea unui obiectiv de a reprezenta sau simboliza idei sau valori ce sunt universal recunoscute ca importante sau care într-o anume perioadă de timp au influenţat evoluţia omenirii ca întreg”. A fost subliniată ideea prizei de conştiinţă a responsabilităţii collective, faptul că problema OUV depinde într-o măsură mare şi de mijloacele de transport şi comunicaţii, şi că trebuie facilitate accesul publicului larg şi la micile obiective care posedă “un mare potenţial pentru o valoare estetică, educaţională şi ştiinţifică”. După Raportul ICOMOS din 1976 criteriile specifice sau culturale pentru ca un obiectiv să fie declarat OUV sunt:
A – obiective care reprezintă realizări artistice unice incluzând şi operele unor arhitecţi şi constructori de renume internaţional;
B – obiective de importanţă evidentă prin influenţa pe care au exercitat-o asupra dezvoltării arhitecturii sau a aşezărilor umane, fie într-o perioadă de timp, fie într-o arie geografică;
C – obiective care sunt cele mai bune sau mai semnificative exemple pentru tipuri sau categorii ale realizărilor sociale sau artistice de înaltă marcă intelectuală;
D – obiective care sunt unice sau extreme de rare (incluzând acele caracteristici ale stilurilor tradiţionale de arhitectură, metode de construcţie sau forme ale aşezărilor umane care au fost sau sunt ameninţate cu abandonul ori distrugerea ca urmare a schimbărilor ireversibile socio-culturale sau economice);
E – obiectivele antichităţii;
F – obiective considerate esenţiale pentru înţelegerea globală a unor semnificative persoane, evenimente, religii sau filozofii.
Dar OUV trebuie să îndeplinească cumulative şi criteriul general al “unităţii şi integrităţii calităţii obiectivului”, respectivul criteriu făcând referire la amplasarea, utilitatea obiectivului, arhitectura ori designul, materialele întrebuinţate, starea de conservare şi calitatea execuţiei realizate de lucrători. Acest criteriu general va fi definit mai târziu criteriul autenticităţii.
Încă din 1976 s-a precizat faptul că certificarea unui obiectiv ca valoare universală de semnificaţie excepţională se întemeiază pe “literatura ştiinţifică specializată asupra subiectului, literatură considerată expresia cea mai evidentă a conştiinţei universale despre problema în cauză”. În Ghidul operaţional privind certificarea unui obiectiv ca valoare universală de excepţie se precizează şi faptul că Lista obiectivelor de patrimoniu mondial nu este accesibilă tuturor obiectivelor de mare interes sau valoare, ci aceasta este “o lista doar pentru obiectivele cu cea mai mare valoare din perspectivă internaţională”. Astfel, “nu trebuie să aşteptăm ca un obiectiv naţional sau regional să fie înscris în mod necesar în Lista patrimoniului mondial”.
Primul Ghid operaţional editat de ICOMOS în 1980 stabileşte ca pentru etichetarea unui obiectiv ca OUV trebuie îndeplinite simultan criteriul autenticităţii şi următoarele criterii culturale:
A - reprezintă o realizare unică, artistică sau estetică, o capodoperă a geniului uman creator;
B – a exercitat o mare influenţă într-o perioadă de timp sau într-o arie culturală a lumii, pentru dezvoltarea arhitecturii, artelor monumentale sau planificării urbane şi a teritoriului;
C – să fie o unică sau măcar o excepţională mărturie a unei civilizaţii care a dispărut;
D – să fie un exemplu relevant pentru un tip de structură care ilustrează o perioadă semnificativ istorică;
E – să fie un exemplu relevant pentru o aşezare umană tradiţională, reprezentativă pentru o cultură şi care devine vulnerabilă sub impactul schimbării ireversibile;
F – să fie direct sau indirect asociat cu evenimente, idei sau credinţe de semnificaţie universală (dar Coitetul consideră că acest criteriu justifică introducerea pe liste doar în situaţia unor circumstanţe excepţionale sau în combinaţie cu alte criterii)
De-a lungul anilor criteriile culturale au fost modificate de mai multe ori. Ghidul operaţional din 2005 aduce unele modificări şi adaugă încă patru noi criterii.
A – reprezintă o capodoperă a geniului uman creator;
B – ilustrează un important schimb de valori umane într-o perioadă de timp sau într-o arie culturală a lumii, pentru dezvoltarea arhitecturii, artelor monumentale sau planificării urbane şi a teritoriului;
C – aduce o unică sau excepţională dovadă pentru o tradiţie culturală sau o civilizaţie care a dispărut sau este încă funcţională;
d- este un exemplu relevant pentru un tip de clădire, un ansamblu architectural, tehnologic ori un teritoriu care ilustrează un stagiu semnificativ din istoria umană;
D – este un exemplu relevant pentru o aşezare umană tradiţională, o utilizare a pământului sau a mării representative pentru o cultură sau mai multe culture sau o interacţiune umană cu ambientul, în special acolo unde a devenit vulnerabil sub impactul schimbării ireversibile.
E – să fie direct sau indirect asociat cu evenimente sau tradiţii vii, cu idei, credinţe, opera artistice şi literare de semnificaţie universală (Comitetul consideră că acest criteriu este preferabil să fie utilizat numai în combinaţie cu alte criterii);
F – să conţină fenomene naturale superlative sau arii de o frumuseţe naturală excepţională şi de importanţă estetică;
G – să fie exemplu reprezentativ pentru etapele mari ale istoriei Terrei, apariţia şi evoluţia vieţii, procesele geologice semnificative în dezvoltarea formelor de relief, sau carcateristici semnificative geomorfologice ori fiziografice,
H – să fie exemplu semnificativ pentru procesele biologice şi ecologice necesare formării şi dezvoltării ecosistemelor terestre, apelor curgătoare, maritime şi de coastă; de asemenea pentru comunităţile de plante şi animale;
I – să conţină cele mai importante şi semnificative habitate naturale pentru conservarea in-situ a diversităţii biologice, incluzând acele specii ameninţate de o excepţională importanţă din punctual de vedere al ştiinţei ori conservării,
Câteva observaţii finale
1) Că moştenirea culturală este calitatea (criteriul) care acordă identitatea culturală a unui popor
2) Că identitatea culturală autentică nu este o reconstrucţie socială (sociologică) a realităţii, ci o operă de restaurare şi conservare.
3) Că identitatea culturală trebuie să cuprindă şi bunurile intangibile.
4) Că moştenirea culturală este întemeiată pe valori şi pe OUV
5) Că turismul nu poate fi relansat fără acţiunea prealabilă de restaurare a moştenirii culturale.
6) Că moştenirea culturală recunoscută oficial este capătul unui proces societal, administrativ şi birocratic
7) Că primul pas pentru recunoaşterea oficială este scrierea a cât mai multe lucări ştiinţifice despre obiectivul în cauză (dar nici literatura geografică, turistică şi vulgarizatoare nu este de omis).
8) Că utilizarea principiilor analogiei şi asemănării la scara comunităţilor locale poate crea pseudo-valori universale de semnificaţie excepţională folosibile la relansarea turismului local.
9) Că un mare număr de oameni trebuie şcolarizaţi şi pregătiţi în acest domeniu, mai ales în zonele rurale, iar finaţările ar trebui să provină de la stat, de la comunitatea locală şi de la operatorii şi agenţii turistici din zonă şi în contact cu zona respectivă.
10) Că OUV este un concept flexibil în anumite limite el poate fi resemnificat istoric
11) Că definiţiile OUV pot fi utilizate ca fundamente pentru educaţia turistică
Sensul istoriei pentru români sau istoria din noi şi cea din afara noastră
Aş fi extrem de încântat ca în dezbaterea politică cotidiană să răzbată voci despre locul românilor în lume şi în România. Mi-aş dori un dialog şi explicaţii la întrebările care mă frământă. De ce să fim români în România şi ce trebuie să facem pentru aceasta ? Ce rol ar trebui să ocupăm în ansamblul lumii (naţiuni, etnii, popoare, state) ? Şi, înainte de toate, dacă avem o istorie autentică. Pentru că din cele studiate şi expuse aici rezultă o inferenţă stranie ce implică eroarea „circulum viciosus”. Identificând istoria cu identitatea culturală, nu poţi accede la istorie dacă nu ţi-ai restaurat şi conservat monumentele. Şi dacă nu ai identitate culturală nu ai nici capacitatea de a restaura şi conserva moştenirea culturală. Asta şi pentru că „self”-ul identitar al persoanei este – urmând o direcţie psihologizantă – un construct cultural generat de identitatea naţională. Rezultă cu claritate că reconstrucţia istoriei din afara noastră ne regenerează istoria din noi, calitatea de români şi – de ce nu ? – de oameni civilizaţi şi tot mai culţi.
Se afișează postările cu eticheta analize. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta analize. Afișați toate postările
Peisajul turistic
Cercetarea turistică a ajuns în deceniul trecut la interesanta teză a democratizării recepţiei estetice a peisajului. Ni se spune că "democratizarea percepţiei turistice" înseamnă că "orice persoană din Occident este capabilă să angajeze un consum vizual, să interiorizeze un peisaj aproape oriunde în lume şi să-l înregistreze într-o manieră fotografică în memorie". [Urry, 1992]. Sunt cuvintele profesorului John Urry, un sociolog (http://www.lancs.ac.uk/fass/sociology/profiles/33/) care a preferat specializarea în domeniul turismului şi al călătoriilor. Constatarea sa este importantă în măsura în care ne propune o viziune bipolară a potenţialului perceptiv al oamenilor organizaţi pe culturi şi civilizaţii. Fiindcă înţelegem de aici că nu orice persoană are capacitatea de a privi şi "gusta" peisajul, în această situaţie atractivitatea, valorificarea şi comercializarea peisajului se manifestă în întregime dependente de un proces extrem de complex, cu variabile greu de cunoscut. Poate că şi noi, românii - nefiind deja asimilaţi cu occidentalii -ne manifestăm insensibilitatea şi neputinţa percepţiei peisagiste corecte. În aceste circumstanţe nu trebuie să ne mire indiferenţa la distrugerea şi vandalizarea frumuseţilor naturale, dezapetitul pentru ecologia naturii şi a sufletului şi nici nu trebuie să le apreciem ca acte imorale; ele sunt aşadar nişte simple cogniţii contraprofitabile. Teza profesorului Urry este atât de incitantă prin consecinţele adânci şi inepuizabile încât ne-am propus o scurtă explicare a conceptului de "peisaj turistic", de altfel o modulare a peisajului lipsit de adjective.
Am putea spune că peisajul îl însoţeşte pe om încă de la facerea lumii. Privirea întemeiată prin organele senzoriale ale vederii şi intermediată de procesele psihice proprii omului zăreşte, atât cât îi este permis de câmpul vizual bucăţi din mediul geografic înconjurător. Astfel, peisajul se dovedeşte un clişeu vizual şi temporal, un instantaneu, totuşi nu fotografic. Peisajul este tot ce poate fi cuprins dintr-o privire şi îi oferă posesorului scopul instrumental al orientării în lupta cu natura. Dar nu despre acest fel de peisaj trebuie să vorbim, ci despre acela care se constituie într-un obiect cu realitate epistemologică şi care îşi revelează realitatea mai frecvent când este pe cale să dispară. Pentru a ne apropia de explicaţia peisajului vom apela la reprezentări grafice de forma producţiilor artistice sau similare. Criticii plastici au observat că pe parcursul istoriei, cu nesemnificative singulare excepţii, peisajul a fost multă vreme supus canoanelor artistice, acesta nereprezentând nici pe departe o extragere din realitatea ambientală. Peisajele erau create după reguli exclusiv din imaginaţia artistului.
Peisajul se manifestă mai întâi în pictură. Vizitatorii sitului istoric Catalhuyuk din Anatolia pot admira o frescă cu oraşul antic de acum 6-8000 de ani a.Ch. Pereţii interiori ai caselor romane erau decoraţi cu "topiaria", zugrăveli ce înfăţişau împrejurimile locuinţei. În occidentul european, primul peisaj apare o dată cu fresca pictorului Ambrogio Lorenzetti care la 1337-1339 pictează exteriorul Primăriei din Sienna, Italia [Clark, ]. Fresca intitulată "Efectele bunei guvernări asupra oraşului" (http://www.abcgallery.com/L/lorenzetti/alorenzetti.html) ne prezintă un peisaj nici alusiv, nici simbolic, ci total realist. Însă, creaţia sienneză va fi doar un act singular, un vestitor extrem de îndepărtat al peisajului modern. Secolele XVI şi XVII îi stabilesc un loc important ca specie de pictură. Peisajul se eliberează de codurile artistice de-abia în secolul XVIII şi primul pictor care îl desăvârşeşte într-o manieră realistă este englezul John Constable (1776-1837) http://www.essex.ac.uk/constable/images/wivenhoepark.jpg.
În literatură peisajul este descris încă din antichitate, nefiind însă denumit în mod explicit. Cercetările ne arată că în Europa se dezvoltă prin scris , începând cu perioada Renaşterii, o cultură peisageră, că oamenii timpului se arătau capabili a fi cuprinşi de bucurie estetică. În secolele XVI-XVII cuvântul peisaj este consacrat în dictionare (Dictionarul Estienne, 1549, Dictionarul Furetiere, 1690: peisajul este "înfăţişarea ţării, a terenului pe o întindere atât cât o poate cuprinde privirea" sau "înfăţişarea terenului aşa cum este văzută dintr-un anumit punct de vedere").
Termenul de peisaj cu înţelesul mai apropiat de turism decât de artă se pare că este forjat în Anglia secolului XVIII, unde începe revoluţia industrială care deschide calea emancipării sociale a maselor. Aceasta a permis burghezilor efectuarea călătoriilor în arii rurale în căutarea peisajului. Ghidurile turistice ale vremii orientează activitatea pictorilor compunând genuri de peisaje. Revenind la ideea democratizării peisajului, se poate adăuga şi că la sfârşitul secolului XIX şi-a făcut apariţia tendinţa unei masive reforme sociale de punere în contact a maselor cu frumuseţile naturii.
Lucrările de turism utilizează termenul de "peisaj turistic" mai frecvent în relaţie cu alte idei, fără însă a-l defini şi a-i conferi prin aceasta suficientă rigurozitate semantică. Ni se spune că turiştii manifestă o aceeaşi mai veche "predilecţie pentru peisajul grandios" şi că se observă încă supravieţuirea "peisajului tradiţional". În urma constatărilor privind aşteptarea predeterminată a turistului faţă de un peisaj şi a observaţiilor cum imaginea este privită şi simţită într-un mod determinat de concepţiile personale, influenţele culturale, estetice şi sociale ale timpului, autorul ne spune că "peisajul turistic pune în mişcare o parte a reprezentării mintale şi a sensibilităţii turistului" [Beteille, 1996]. În această manieră a definirii, peisajul turistic este asemănător unui spaţiu mitic ale cărui valori diferă de la epocă la epocă. Despre peisajul turistic şi amenajare se preocupă nu atât lucrătorii din turism, ci un număr de savanţi -profesori universitari de geografie, filosofi, sociologi, psihologi, peisagişti, cu preocupări în domeniu. Însă, la occidentali, primii respectă cu stricteţe sugestiile ultimilor. Cercetările pentru descoperirea dimensiunilor politice, ideologice şi economice ale peisajului încep după al doilea Război Mondial şi cunosc o amplificare deosebită începând cu deceniul 9 al secolului trecut.
Ce este, totuşi, peisajul ? Specialiştii au ajuns la opinia unanimă că peisajul este o manieră umană de da formă lucrurilor naturale. Statutul ontologic al peisajului este unul subiectiv câtă vreme existenţa sa depinde de experienţa trăită de o persoană, în timp ce ca o entitate epistemologică el are obiectivitatea conferită de suma atitudinilor intenţionale. În definitiv ce este el ? Peisajul este un decupaj vizual din ambientul natural. Este o întindere de teren cu diverse forme de relief naturale ce poate fi observată dintr-o singură privire. Peisajul cuprinde oameni şi animale, mai recent şi artefacte. Definiţiile şi explicaţiile peisajului încep cu traseul clasic al criticii estetice şi continuă cu aplicarea interdisciplinară a teoriilor din ştiinţe socio-umane, în special psihologia şi sociologia. Discursul pluridisciplinar generează locul comun din care emerge definiţia multiformă a peisajului turistic.
Punctul de vedere clasic pune accentul pe valoarea de frumos a peisajului, pe ideea trezirii sentimentelor de bucurie şi plăcere la vederea locurilor pline de frumuseţe, fapt comun fiecărui om. Indicii recunoaşterii peisajului frumos sunt cuvinte şi totodată categorii estetice care exprimă stările psihice aparţinătoare privitorului şi raportările personale la peisaj. Aşa pot fi:
- sublimul, pentru conştiinţa raportării la un lucru superior;
- paradisiacul, nostalgicul, reveria, oniricul, pentru stări confortabile de conştiinţă;
- atrăgătorul, înălţătorul, minunatul, pentru reprezentări energetice ale minţii;
- grandiosul, impunătorul, monumentalul, pentru conştiinţa diferenţelor existente între subiectul cunoscător şi obiect;
Criticii plastici propun ca start al genezei peisajului dimensiunea artificialistă. Evaluarea descriptiv-axiologică a peisajului frumos suferă provenienţa nomotetică a creatorilor de pictură. Regulile, normele, codurile artistice sunt acelea care prescriu şi conferă substanţialitate amalgamului de obiecte cunoscut cu numele peisaj. Esenţa artei peisajului sunt detaliile picturale care generează peisajul real ca peisaj frumos.
Teoreticienii limbajului simbolic pornesc la explicarea limbajului insistând pe calitatea de semn a peisajului. Locul frumos este văzut ca cel care stă pentru altceva (semnul) împreună cu proprietăţile pertinenţa şi câmpul [Brunet]. Pentru un negustor, râul care-şi umflă apele este semnul pentru topirea zăpezii la munte, este un semnal de atenţie la natura grandioasă şi dezlănţuită (pertinenţa) şi este momentul care împiedică traversarea râului cu mărfuri fără barcă (câmpul).
Punctul de vedere analitic descompune peisajul în registrele analizei fizionomice şi perceptive. Astfel, peisajul cuprinde, mai întâi, mai multe obiecte, ulterior se demonstrează că implică o sumă de sensuri şi valori individuale, conferite desigur de semnele-obiecte. Perspectiva analitică este valoroasă fiindcă ne propune condiţiile peisajului. Este peisaj, în limitele analitice, acel spaţiu văzut care se subordonează canoanelor [Lacoste]:
- aparţine unei priviri ce urmează o linie de vizare orizontală sau oblică;
- perspectiva este tridimensională;
- conţine spaţii care nu pot fi văzute;
- subiectul privitor îşi exercită imaginaţia asupa locului (populează cu obiecte imaginare spaţiul);
- conţine planuri de vedere (de la cel mai apropiat la cel îndepărtat);
- perspectiva este piramidală, cu vârful în planul îndepărtat;
- profunzimea este adâncă şi lărgimea este mare;
- spaţiile nevizibile sunt puţine;
- peisajul stă ca un semn pentru o unitate integratoare.
În ce priveşte problema percepţiilor, discursul analitic izvorât dintr-o viziune artificialist estetică se retrage făcând loc psihologiei cognitive.
În căutarea motivelor raportării individuale la peisaj, funcţionaliştii [Cueco] găsesc fundamentarea sa psihică în necesitatea identitară şi nevoia de securitate afectivă. Doar prin mijloacele simplei introspecţii, descoperim rapid existenţa spaţiilor peisajul-copilărie, peisajul-patrie, peisajul-amintire frumoasă. Nu trecem cu vederea nici peisajele din proxemica raporturilor de putere.
Sociologia potenţează ideologia ingenuă a "bunului simţ constructivist" şi avansează teoria construcţiei culturale a peisajului. Importanţa gnoseologică afişată de procesele reconstrucţiei sociale a peisajului geografic este receptată cu prevalenţă de creatorii de peisaje, printre ei numărându-se şi orgaanizatorii de turism. Constructivismul cultural al peisajului oferă răspunsuri mai ales la întrebarea despre cum este generat peisajul şi prin ce fel de vectori de comunicare este transmis. Răspunsurile se cantonează în procesele psihice imitative, în teoria grupurilor de referinţă. Media (filmul, fotografia, afişul etc.) devine vectorul preponderent care vehiculează imagini şi propune peisaje[Foucher].
Se pare că peregrinarea noastră în tărâmurile peisajului ne-a readus la problema care a ocazionat discuţia. Există o incompetenţă de raportare vizuală la lumea exterioară în maniera adecvată peisajului ? Într-una dintre însemnările sale pictorul francez Cezanne ne împărtăşeşte o reflecţie tulburătoare: "despre ţărani, fiţi atenţi, mă îndoiesc câteodată că ei ştiu ce este un peisaj, un arbore. Da. Poate că vi se pare ciudat. M-am plimbat uneori, alteori l-am însoţit înapoia căruţei pe un ţăran plecat să vândă cartofi la piaţă. El n-a văzut niciodată ceea ce noi obişnuim să spunem că vedem cu mintea la un monument. Ei ştiu ce-i semănat pe ici colo, lungimea şi direcţiile drumului, cum va fi mâine vremea şi nimic mai mult." [Trimm, apud Joutard, 1986, p. 39]. Şi nu este singura însemnare de această factură întâlnită în istorie. Înţelegem, acum, grava problemă cu care s-a confruntat lumea occidentală şi încercăm o senzaţie de uimire faţă de puterea şi mijloacele educative puse în operă care au produs în final democratizarea peisajului. Constatăm, însă, şi intersubiectivitatea din categoria voinţei politice care mobilizează cu statut de valoare transnaţională conceptul de egalitatea şanselor din perspectiva accesului la frumos. Mă întreb dacă la noi acest proces educativ poate depăşi categoria posibilului trecând în necesar ca o instanţă de ecologie umană şi naturală ?
Am observat că peisajul se limitează la a fi un elaborat al bunului simţ constructivist şi nu o definiţie reflectată. El lasă ştiinţelor privilegiul definirii. Totuşi, politicul nu rămâne indiferent. Convenţia europeană a peisajului (Florenţa, 2000) http://www.ecologie.gouv.fr/IMG/pdf/conv_eur_paysages.pdf defineşte peisajul ca porţiunea unui teritoriu aşa cum este percepută de populaţie şi al cărui caracter rezultă din acţiunea factorilor naturali şi/sau umani şi din inter-relaţiile stabilite. Este genul definiţiei care postulează peisajul ca un fapt social în care percepţia prezintă o trăsătură de pasivitate.
Valorificarea turistică propune printre altele transformarea activă a peisajelor reale pe care majoritatea oamenilor le-au privit, fără să spună că sunt frumoase, în peisaje turistice (frumoase). Ştim că peisajul reprezintă selecţia vizuală a unui spaţiu geografic, însoţită de emoţie estetică. Atunci, putem afirma că peisajul turistic este peisajul real transformat activ prin cele mai diferite mijloace în peisaj frumos, pentru comercializare prin mijlocirea industriei turismului.
Ca încheiere aş face o recomandare studenţilor care consultă literatură străină. Cuvântul "peisaj turistic" se utilizează uneori cu înţelesul de situaţie turistică, un alt gen de starea naţiunii. (Emil Pop)
Am putea spune că peisajul îl însoţeşte pe om încă de la facerea lumii. Privirea întemeiată prin organele senzoriale ale vederii şi intermediată de procesele psihice proprii omului zăreşte, atât cât îi este permis de câmpul vizual bucăţi din mediul geografic înconjurător. Astfel, peisajul se dovedeşte un clişeu vizual şi temporal, un instantaneu, totuşi nu fotografic. Peisajul este tot ce poate fi cuprins dintr-o privire şi îi oferă posesorului scopul instrumental al orientării în lupta cu natura. Dar nu despre acest fel de peisaj trebuie să vorbim, ci despre acela care se constituie într-un obiect cu realitate epistemologică şi care îşi revelează realitatea mai frecvent când este pe cale să dispară. Pentru a ne apropia de explicaţia peisajului vom apela la reprezentări grafice de forma producţiilor artistice sau similare. Criticii plastici au observat că pe parcursul istoriei, cu nesemnificative singulare excepţii, peisajul a fost multă vreme supus canoanelor artistice, acesta nereprezentând nici pe departe o extragere din realitatea ambientală. Peisajele erau create după reguli exclusiv din imaginaţia artistului.
Peisajul se manifestă mai întâi în pictură. Vizitatorii sitului istoric Catalhuyuk din Anatolia pot admira o frescă cu oraşul antic de acum 6-8000 de ani a.Ch. Pereţii interiori ai caselor romane erau decoraţi cu "topiaria", zugrăveli ce înfăţişau împrejurimile locuinţei. În occidentul european, primul peisaj apare o dată cu fresca pictorului Ambrogio Lorenzetti care la 1337-1339 pictează exteriorul Primăriei din Sienna, Italia [Clark, ]. Fresca intitulată "Efectele bunei guvernări asupra oraşului" (http://www.abcgallery.com/L/lorenzetti/alorenzetti.html) ne prezintă un peisaj nici alusiv, nici simbolic, ci total realist. Însă, creaţia sienneză va fi doar un act singular, un vestitor extrem de îndepărtat al peisajului modern. Secolele XVI şi XVII îi stabilesc un loc important ca specie de pictură. Peisajul se eliberează de codurile artistice de-abia în secolul XVIII şi primul pictor care îl desăvârşeşte într-o manieră realistă este englezul John Constable (1776-1837) http://www.essex.ac.uk/constable/images/wivenhoepark.jpg.
În literatură peisajul este descris încă din antichitate, nefiind însă denumit în mod explicit. Cercetările ne arată că în Europa se dezvoltă prin scris , începând cu perioada Renaşterii, o cultură peisageră, că oamenii timpului se arătau capabili a fi cuprinşi de bucurie estetică. În secolele XVI-XVII cuvântul peisaj este consacrat în dictionare (Dictionarul Estienne, 1549, Dictionarul Furetiere, 1690: peisajul este "înfăţişarea ţării, a terenului pe o întindere atât cât o poate cuprinde privirea" sau "înfăţişarea terenului aşa cum este văzută dintr-un anumit punct de vedere").
Termenul de peisaj cu înţelesul mai apropiat de turism decât de artă se pare că este forjat în Anglia secolului XVIII, unde începe revoluţia industrială care deschide calea emancipării sociale a maselor. Aceasta a permis burghezilor efectuarea călătoriilor în arii rurale în căutarea peisajului. Ghidurile turistice ale vremii orientează activitatea pictorilor compunând genuri de peisaje. Revenind la ideea democratizării peisajului, se poate adăuga şi că la sfârşitul secolului XIX şi-a făcut apariţia tendinţa unei masive reforme sociale de punere în contact a maselor cu frumuseţile naturii.
Lucrările de turism utilizează termenul de "peisaj turistic" mai frecvent în relaţie cu alte idei, fără însă a-l defini şi a-i conferi prin aceasta suficientă rigurozitate semantică. Ni se spune că turiştii manifestă o aceeaşi mai veche "predilecţie pentru peisajul grandios" şi că se observă încă supravieţuirea "peisajului tradiţional". În urma constatărilor privind aşteptarea predeterminată a turistului faţă de un peisaj şi a observaţiilor cum imaginea este privită şi simţită într-un mod determinat de concepţiile personale, influenţele culturale, estetice şi sociale ale timpului, autorul ne spune că "peisajul turistic pune în mişcare o parte a reprezentării mintale şi a sensibilităţii turistului" [Beteille, 1996]. În această manieră a definirii, peisajul turistic este asemănător unui spaţiu mitic ale cărui valori diferă de la epocă la epocă. Despre peisajul turistic şi amenajare se preocupă nu atât lucrătorii din turism, ci un număr de savanţi -profesori universitari de geografie, filosofi, sociologi, psihologi, peisagişti, cu preocupări în domeniu. Însă, la occidentali, primii respectă cu stricteţe sugestiile ultimilor. Cercetările pentru descoperirea dimensiunilor politice, ideologice şi economice ale peisajului încep după al doilea Război Mondial şi cunosc o amplificare deosebită începând cu deceniul 9 al secolului trecut.
Ce este, totuşi, peisajul ? Specialiştii au ajuns la opinia unanimă că peisajul este o manieră umană de da formă lucrurilor naturale. Statutul ontologic al peisajului este unul subiectiv câtă vreme existenţa sa depinde de experienţa trăită de o persoană, în timp ce ca o entitate epistemologică el are obiectivitatea conferită de suma atitudinilor intenţionale. În definitiv ce este el ? Peisajul este un decupaj vizual din ambientul natural. Este o întindere de teren cu diverse forme de relief naturale ce poate fi observată dintr-o singură privire. Peisajul cuprinde oameni şi animale, mai recent şi artefacte. Definiţiile şi explicaţiile peisajului încep cu traseul clasic al criticii estetice şi continuă cu aplicarea interdisciplinară a teoriilor din ştiinţe socio-umane, în special psihologia şi sociologia. Discursul pluridisciplinar generează locul comun din care emerge definiţia multiformă a peisajului turistic.
Punctul de vedere clasic pune accentul pe valoarea de frumos a peisajului, pe ideea trezirii sentimentelor de bucurie şi plăcere la vederea locurilor pline de frumuseţe, fapt comun fiecărui om. Indicii recunoaşterii peisajului frumos sunt cuvinte şi totodată categorii estetice care exprimă stările psihice aparţinătoare privitorului şi raportările personale la peisaj. Aşa pot fi:
- sublimul, pentru conştiinţa raportării la un lucru superior;
- paradisiacul, nostalgicul, reveria, oniricul, pentru stări confortabile de conştiinţă;
- atrăgătorul, înălţătorul, minunatul, pentru reprezentări energetice ale minţii;
- grandiosul, impunătorul, monumentalul, pentru conştiinţa diferenţelor existente între subiectul cunoscător şi obiect;
Criticii plastici propun ca start al genezei peisajului dimensiunea artificialistă. Evaluarea descriptiv-axiologică a peisajului frumos suferă provenienţa nomotetică a creatorilor de pictură. Regulile, normele, codurile artistice sunt acelea care prescriu şi conferă substanţialitate amalgamului de obiecte cunoscut cu numele peisaj. Esenţa artei peisajului sunt detaliile picturale care generează peisajul real ca peisaj frumos.
Teoreticienii limbajului simbolic pornesc la explicarea limbajului insistând pe calitatea de semn a peisajului. Locul frumos este văzut ca cel care stă pentru altceva (semnul) împreună cu proprietăţile pertinenţa şi câmpul [Brunet]. Pentru un negustor, râul care-şi umflă apele este semnul pentru topirea zăpezii la munte, este un semnal de atenţie la natura grandioasă şi dezlănţuită (pertinenţa) şi este momentul care împiedică traversarea râului cu mărfuri fără barcă (câmpul).
Punctul de vedere analitic descompune peisajul în registrele analizei fizionomice şi perceptive. Astfel, peisajul cuprinde, mai întâi, mai multe obiecte, ulterior se demonstrează că implică o sumă de sensuri şi valori individuale, conferite desigur de semnele-obiecte. Perspectiva analitică este valoroasă fiindcă ne propune condiţiile peisajului. Este peisaj, în limitele analitice, acel spaţiu văzut care se subordonează canoanelor [Lacoste]:
- aparţine unei priviri ce urmează o linie de vizare orizontală sau oblică;
- perspectiva este tridimensională;
- conţine spaţii care nu pot fi văzute;
- subiectul privitor îşi exercită imaginaţia asupa locului (populează cu obiecte imaginare spaţiul);
- conţine planuri de vedere (de la cel mai apropiat la cel îndepărtat);
- perspectiva este piramidală, cu vârful în planul îndepărtat;
- profunzimea este adâncă şi lărgimea este mare;
- spaţiile nevizibile sunt puţine;
- peisajul stă ca un semn pentru o unitate integratoare.
În ce priveşte problema percepţiilor, discursul analitic izvorât dintr-o viziune artificialist estetică se retrage făcând loc psihologiei cognitive.
În căutarea motivelor raportării individuale la peisaj, funcţionaliştii [Cueco] găsesc fundamentarea sa psihică în necesitatea identitară şi nevoia de securitate afectivă. Doar prin mijloacele simplei introspecţii, descoperim rapid existenţa spaţiilor peisajul-copilărie, peisajul-patrie, peisajul-amintire frumoasă. Nu trecem cu vederea nici peisajele din proxemica raporturilor de putere.
Sociologia potenţează ideologia ingenuă a "bunului simţ constructivist" şi avansează teoria construcţiei culturale a peisajului. Importanţa gnoseologică afişată de procesele reconstrucţiei sociale a peisajului geografic este receptată cu prevalenţă de creatorii de peisaje, printre ei numărându-se şi orgaanizatorii de turism. Constructivismul cultural al peisajului oferă răspunsuri mai ales la întrebarea despre cum este generat peisajul şi prin ce fel de vectori de comunicare este transmis. Răspunsurile se cantonează în procesele psihice imitative, în teoria grupurilor de referinţă. Media (filmul, fotografia, afişul etc.) devine vectorul preponderent care vehiculează imagini şi propune peisaje[Foucher].
Se pare că peregrinarea noastră în tărâmurile peisajului ne-a readus la problema care a ocazionat discuţia. Există o incompetenţă de raportare vizuală la lumea exterioară în maniera adecvată peisajului ? Într-una dintre însemnările sale pictorul francez Cezanne ne împărtăşeşte o reflecţie tulburătoare: "despre ţărani, fiţi atenţi, mă îndoiesc câteodată că ei ştiu ce este un peisaj, un arbore. Da. Poate că vi se pare ciudat. M-am plimbat uneori, alteori l-am însoţit înapoia căruţei pe un ţăran plecat să vândă cartofi la piaţă. El n-a văzut niciodată ceea ce noi obişnuim să spunem că vedem cu mintea la un monument. Ei ştiu ce-i semănat pe ici colo, lungimea şi direcţiile drumului, cum va fi mâine vremea şi nimic mai mult." [Trimm, apud Joutard, 1986, p. 39]. Şi nu este singura însemnare de această factură întâlnită în istorie. Înţelegem, acum, grava problemă cu care s-a confruntat lumea occidentală şi încercăm o senzaţie de uimire faţă de puterea şi mijloacele educative puse în operă care au produs în final democratizarea peisajului. Constatăm, însă, şi intersubiectivitatea din categoria voinţei politice care mobilizează cu statut de valoare transnaţională conceptul de egalitatea şanselor din perspectiva accesului la frumos. Mă întreb dacă la noi acest proces educativ poate depăşi categoria posibilului trecând în necesar ca o instanţă de ecologie umană şi naturală ?
Am observat că peisajul se limitează la a fi un elaborat al bunului simţ constructivist şi nu o definiţie reflectată. El lasă ştiinţelor privilegiul definirii. Totuşi, politicul nu rămâne indiferent. Convenţia europeană a peisajului (Florenţa, 2000) http://www.ecologie.gouv.fr/IMG/pdf/conv_eur_paysages.pdf defineşte peisajul ca porţiunea unui teritoriu aşa cum este percepută de populaţie şi al cărui caracter rezultă din acţiunea factorilor naturali şi/sau umani şi din inter-relaţiile stabilite. Este genul definiţiei care postulează peisajul ca un fapt social în care percepţia prezintă o trăsătură de pasivitate.
Valorificarea turistică propune printre altele transformarea activă a peisajelor reale pe care majoritatea oamenilor le-au privit, fără să spună că sunt frumoase, în peisaje turistice (frumoase). Ştim că peisajul reprezintă selecţia vizuală a unui spaţiu geografic, însoţită de emoţie estetică. Atunci, putem afirma că peisajul turistic este peisajul real transformat activ prin cele mai diferite mijloace în peisaj frumos, pentru comercializare prin mijlocirea industriei turismului.
Ca încheiere aş face o recomandare studenţilor care consultă literatură străină. Cuvântul "peisaj turistic" se utilizează uneori cu înţelesul de situaţie turistică, un alt gen de starea naţiunii. (Emil Pop)
Angajabilitatea în industria turismului
Învăţământului academic european promovează ideea responsabilizării universităţilor faţă de angajabilitatea absolvenţilor. „Nu putem produce tineri şomeri. Ei nu trebuie să fie în urma evoluţiei, ci în avangarda evoluţiei” este opinia manifestă a comisarului european pentru învăţământ superior Jan FIGEL. (Opinia naţională, 16 iulie 2007, pagina 3). Tot la fel se pronunţă şi excelenţa sa Georg WINKLER, rectorul universităţii din Viena şi preşedintele Asociaţiei europene a universităţilor, care în editorialul revistei amintite menţionează: „în ce priveşte provocarea societăţii cunoaşterii, universităţile trebuie să aibă grijă de angajabilitatea studenţilor”.
Angajabilitatea, în accepţia statisticii educaţionale, defineşte numărul absolvenţilor angajaţi din totalul de absolvenţi. Ca rată a angajarii aceasta reprezintă raportul între absolvenţii angajaţi şi cei neangajaţi. După datele furnizate de Georg Winkler, în Uniunea Europeană, din totalul absolvenţilor cu vârsta între 25-29 de ani un procent de 8,5% îl reprezintă şomerii. Aceasta înseamnă o rată de angajabilitate - Ra (100%-8,5%) = 91,5%, adică aproximativ 91 de absolvenţi angajaţi din 100 de absolvenţi.
Ca răspuns la comanda socială şi ca o întâmpinare la iniţiativele educaţionale europene, în UE au apărut structuri autonome care şi-au definit printre obiective studierea fenomenului angajabilităţii, practicarea lobby-ului pe lângă guvernele statelor în favoarea creşterii angajabilităţii studenţilor şi absolvenţilor, sprijinirea instituţiilor de învăţământ academic în problematica respectivă. În general, structurile respective, după o analiză atentă a fenomenului, concep şi redactează sisteme speciale de competenţe profesionale. Caracteristicile esenţiale ale sistemelor respective sunt: 1) deservesc absolvenţi şi angajatori; sunt utilizabile de ambele categorii; 2) sunt asociate semnificaţiei de bune practici în profesia pentru care au fost întocmite; 3) sunt compatibile cu extrem de multe posturi de lucru în interiorul unui domeniu profesional. Un astfel de sistem, creat de o instituţie din Marea Britanie http://www.heacademy.ac.uk/ stabileşte (de exemplu, pentru industria turistică) următoarele competenţe:
Competenţe legate de conceptele şi caracteristicile turismului predate în învăţământul universitar:
- Înţelegerea şi aprecierea contribuţiei disciplinelor care sunt utilizate pentru explicarea originii şi dezvoltării turismului; (studentul sau absolventul trebuie să cunoască toate cunoştinţele care sunt utilizabile în turism din alte ştiinţe cum sunt istoria culturii, istoria artei şi arhitecturii, psihologie socială, psihologie, sociologie, finanţe-contabilitate, statistică, antropologie culturală)*;
- Să fie capabil să explice şi să facă critici asupra teoriilor şi conceptelor care sunt utilizate pentru înţelegerea turismului; (cererea turistică, oferta-produsul turistic, valoarea adăugată în turism, consumul turistic, motivaţia şi satisfacţia turistului, ospitalitatea, imitaţia şi contagiunea socială, modele, raportul dintre educaţie şi destinaţia turistică etc.);
- Să fie capabil să explice şi să facă critici asupra definiţiilor fenomenelor din turism; (definiţii ca: turistul, turismul, cererea, oferta, sezonalitate, flux turistic, consum, motivaţie etc.);
- Să înţeleagă originea şi dimensiunea turismului naţional şi internaţional; ( de la motivaţiile general umane, bugetul familial, legile sociale, dezvoltarea transporturilor, volumul fluxurilor turistice interne şi internaţional.);
- Să utilizeze mai multe surse de informaţie în scopul observării fenomenului turistic; (anuare statistice, reviste şi magazine de turism, de artă culinară, de sănătate, de pescuit, de vânătoare, sportive, legislaţia, filme artistice, filme documentare etc.) O sursă de informaţie foarte bună este Organizaţia Mondială a Turismului, poate fi consultată la adresa: http://www.unwto.org/index.php
- Să aibă cunoştinţe despre natura dinamică a turismului în societăţile moderne; (ţări bogate exportatoare de turişti – Europa, America de Nord, Japonia, Australia, Noua Zeelandă versus ţări cu economie emergentă; există un fenomen denumit neocolonialism turistic şi unul al ţărilor interzise. Fluxuri turistice, frecvenţă şi cauze ale creşterii sau reducerii frecvenţei şi a volumului turistic);
- Să înţeleagă dimensiunea interculturală a turismului.(fenomenul de aculturaţie la contactul între culturi, relaţia directă şi mediată între actori turistici de culturi diferite, conflicte culturale individuale şi colective).
Competenţe legate de produsele turistice, structura şi interacţiunile asociate fenomenului turistic:
- Cunoaşterea structurii şi funcţionării organizaţiilor publice, private, non-profit din domeniul turism; (industria turistică şi întreprinderile turistice; tipologii şi conţinuturi);
- Evaluarea factorilor care influenţează dezvoltarea organizaţiilor cu domeniu de activitate turismul; (ambientul turistic, motivaţia turistică, factorii cererii turistice-timpul liber, bugetul individual ori familial, factorii demografici şi sociali, organizarea şi promoţia, investiţia în turism);
- Analizarea relaţiilor între furnizorii de servicii turistice şi clienţi; (studiu de piaţă, analiza concurenţei, analiza investiţiei, analiza de sensibilitate, analiza de risc, structura consumului turistic, structura motivaţiei turistice, structura satisfacţiei şi a insatisfacţiei).
Competenţe legate de rolul turismului în comunităţile şi ambientele locale
- Înţelegerea relaţiilor între turism, comunităţile şi ambientele în care acesta se desfăşoară; (turismul ca o componentă a dezvoltării locale, peisajul rural, peisaj climatic, relaţia spaţială între marile aglomerări urbane şi zonele de turism rural, primăriile comunelor, personalităţile locale, raporturile electorale în echipele la putere);
- Evaluarea contribuţiei şi a impactului turismului în mediul social, economic, ambiental, politic, cultural sau în alţi termeni; (dezvoltare locală, globalizarea unor idei politice, introducerea de noi comportamente şi obiceiuri etc.);
- Înţelegerea şi evaluarea celor mai bune demersuri pentru dezvoltarea turismului, prin politici şi strategii de dezvoltare planificată; (planuri pentru asigurarea echipamentelor turistice, oraşul-promotor al turismului rural, iniţiativa locală);
- Să aprecieze consecinţele etice asociate acţiunilor pentru dezvoltarea turismului într-un anumit loc; (distrugerea ecosistemului, semi-industrializarea sau transformarea în kitsch-uri a produselor meşteşugăreşti locale, perturbarea desfăşurării unor evenimente religioase, facilitarea furturilor internaţionale de opere de artă etc.)
Natura şi caracteristicile turiştilor
- Înţelegerea şi explicarea modelelor şi caracteristicilor cererii în turism. Înţelegerea cauzelor care produc cererea; (timpul liber, bugetul individual ori familial, factorii demografici şi sociali, gusturi, motivaţii, atitudini, modele, bugetul excedentar etc.)
- Înţelegerea opţiunilor de transport ale turiştilor; (de ce călătoresc preferenţial cu un anumit mijloc de transport-avion, vapor, tren, autovehicul)
- Înţelegerea semnificaţiei culturale a turismului în societate (imaginea turistului, politicile statelor legate de turism).
Predarea în instituţiile de învăţământ, însuşirea competenţelor prezentate ar constitui o garanţie de excelenţă în practicarea profesiei, şi una de sporire a şanselor de angajare. (Emil POP)
* [pentru textul între parantezele rotunde de la finalul fiecărei competenţe au fost folosite şi următoarele surse de documentare: Roger BETEILLE, Le Tourisme Vert, PUF, Vendome, 1996; Robert HOLLIER et Alexandra SUBREMON, Le Tourisme dans la Communaute Europeenne, PUF, Vendome, 1990, Robert LANQUAR, Le Tourisme International, PUF, Vendome, 1989, Robert LANQUAR, L’Economie du Tourisme, PUF, Vendome, 1987 passim.]
Angajabilitatea, în accepţia statisticii educaţionale, defineşte numărul absolvenţilor angajaţi din totalul de absolvenţi. Ca rată a angajarii aceasta reprezintă raportul între absolvenţii angajaţi şi cei neangajaţi. După datele furnizate de Georg Winkler, în Uniunea Europeană, din totalul absolvenţilor cu vârsta între 25-29 de ani un procent de 8,5% îl reprezintă şomerii. Aceasta înseamnă o rată de angajabilitate - Ra (100%-8,5%) = 91,5%, adică aproximativ 91 de absolvenţi angajaţi din 100 de absolvenţi.
Ca răspuns la comanda socială şi ca o întâmpinare la iniţiativele educaţionale europene, în UE au apărut structuri autonome care şi-au definit printre obiective studierea fenomenului angajabilităţii, practicarea lobby-ului pe lângă guvernele statelor în favoarea creşterii angajabilităţii studenţilor şi absolvenţilor, sprijinirea instituţiilor de învăţământ academic în problematica respectivă. În general, structurile respective, după o analiză atentă a fenomenului, concep şi redactează sisteme speciale de competenţe profesionale. Caracteristicile esenţiale ale sistemelor respective sunt: 1) deservesc absolvenţi şi angajatori; sunt utilizabile de ambele categorii; 2) sunt asociate semnificaţiei de bune practici în profesia pentru care au fost întocmite; 3) sunt compatibile cu extrem de multe posturi de lucru în interiorul unui domeniu profesional. Un astfel de sistem, creat de o instituţie din Marea Britanie http://www.heacademy.ac.uk/ stabileşte (de exemplu, pentru industria turistică) următoarele competenţe:
Competenţe legate de conceptele şi caracteristicile turismului predate în învăţământul universitar:
- Înţelegerea şi aprecierea contribuţiei disciplinelor care sunt utilizate pentru explicarea originii şi dezvoltării turismului; (studentul sau absolventul trebuie să cunoască toate cunoştinţele care sunt utilizabile în turism din alte ştiinţe cum sunt istoria culturii, istoria artei şi arhitecturii, psihologie socială, psihologie, sociologie, finanţe-contabilitate, statistică, antropologie culturală)*;
- Să fie capabil să explice şi să facă critici asupra teoriilor şi conceptelor care sunt utilizate pentru înţelegerea turismului; (cererea turistică, oferta-produsul turistic, valoarea adăugată în turism, consumul turistic, motivaţia şi satisfacţia turistului, ospitalitatea, imitaţia şi contagiunea socială, modele, raportul dintre educaţie şi destinaţia turistică etc.);
- Să fie capabil să explice şi să facă critici asupra definiţiilor fenomenelor din turism; (definiţii ca: turistul, turismul, cererea, oferta, sezonalitate, flux turistic, consum, motivaţie etc.);
- Să înţeleagă originea şi dimensiunea turismului naţional şi internaţional; ( de la motivaţiile general umane, bugetul familial, legile sociale, dezvoltarea transporturilor, volumul fluxurilor turistice interne şi internaţional.);
- Să utilizeze mai multe surse de informaţie în scopul observării fenomenului turistic; (anuare statistice, reviste şi magazine de turism, de artă culinară, de sănătate, de pescuit, de vânătoare, sportive, legislaţia, filme artistice, filme documentare etc.) O sursă de informaţie foarte bună este Organizaţia Mondială a Turismului, poate fi consultată la adresa: http://www.unwto.org/index.php
- Să aibă cunoştinţe despre natura dinamică a turismului în societăţile moderne; (ţări bogate exportatoare de turişti – Europa, America de Nord, Japonia, Australia, Noua Zeelandă versus ţări cu economie emergentă; există un fenomen denumit neocolonialism turistic şi unul al ţărilor interzise. Fluxuri turistice, frecvenţă şi cauze ale creşterii sau reducerii frecvenţei şi a volumului turistic);
- Să înţeleagă dimensiunea interculturală a turismului.(fenomenul de aculturaţie la contactul între culturi, relaţia directă şi mediată între actori turistici de culturi diferite, conflicte culturale individuale şi colective).
Competenţe legate de produsele turistice, structura şi interacţiunile asociate fenomenului turistic:
- Cunoaşterea structurii şi funcţionării organizaţiilor publice, private, non-profit din domeniul turism; (industria turistică şi întreprinderile turistice; tipologii şi conţinuturi);
- Evaluarea factorilor care influenţează dezvoltarea organizaţiilor cu domeniu de activitate turismul; (ambientul turistic, motivaţia turistică, factorii cererii turistice-timpul liber, bugetul individual ori familial, factorii demografici şi sociali, organizarea şi promoţia, investiţia în turism);
- Analizarea relaţiilor între furnizorii de servicii turistice şi clienţi; (studiu de piaţă, analiza concurenţei, analiza investiţiei, analiza de sensibilitate, analiza de risc, structura consumului turistic, structura motivaţiei turistice, structura satisfacţiei şi a insatisfacţiei).
Competenţe legate de rolul turismului în comunităţile şi ambientele locale
- Înţelegerea relaţiilor între turism, comunităţile şi ambientele în care acesta se desfăşoară; (turismul ca o componentă a dezvoltării locale, peisajul rural, peisaj climatic, relaţia spaţială între marile aglomerări urbane şi zonele de turism rural, primăriile comunelor, personalităţile locale, raporturile electorale în echipele la putere);
- Evaluarea contribuţiei şi a impactului turismului în mediul social, economic, ambiental, politic, cultural sau în alţi termeni; (dezvoltare locală, globalizarea unor idei politice, introducerea de noi comportamente şi obiceiuri etc.);
- Înţelegerea şi evaluarea celor mai bune demersuri pentru dezvoltarea turismului, prin politici şi strategii de dezvoltare planificată; (planuri pentru asigurarea echipamentelor turistice, oraşul-promotor al turismului rural, iniţiativa locală);
- Să aprecieze consecinţele etice asociate acţiunilor pentru dezvoltarea turismului într-un anumit loc; (distrugerea ecosistemului, semi-industrializarea sau transformarea în kitsch-uri a produselor meşteşugăreşti locale, perturbarea desfăşurării unor evenimente religioase, facilitarea furturilor internaţionale de opere de artă etc.)
Natura şi caracteristicile turiştilor
- Înţelegerea şi explicarea modelelor şi caracteristicilor cererii în turism. Înţelegerea cauzelor care produc cererea; (timpul liber, bugetul individual ori familial, factorii demografici şi sociali, gusturi, motivaţii, atitudini, modele, bugetul excedentar etc.)
- Înţelegerea opţiunilor de transport ale turiştilor; (de ce călătoresc preferenţial cu un anumit mijloc de transport-avion, vapor, tren, autovehicul)
- Înţelegerea semnificaţiei culturale a turismului în societate (imaginea turistului, politicile statelor legate de turism).
Predarea în instituţiile de învăţământ, însuşirea competenţelor prezentate ar constitui o garanţie de excelenţă în practicarea profesiei, şi una de sporire a şanselor de angajare. (Emil POP)
* [pentru textul între parantezele rotunde de la finalul fiecărei competenţe au fost folosite şi următoarele surse de documentare: Roger BETEILLE, Le Tourisme Vert, PUF, Vendome, 1996; Robert HOLLIER et Alexandra SUBREMON, Le Tourisme dans la Communaute Europeenne, PUF, Vendome, 1990, Robert LANQUAR, Le Tourisme International, PUF, Vendome, 1989, Robert LANQUAR, L’Economie du Tourisme, PUF, Vendome, 1987 passim.]
Capital, bani şi competenţe
Introducere în doctrina capitalistă şi teoria economiei de piaţă
Pentru mulţi dintre noi nu este o noutate faptul o dată cu integrarea în Uniunea Europeană am început să trăim într-o lume modelată de o doctrină politică - neocapitalismul şi o teorie economică - piaţa liberă. Totuşi, cei mai mulţi dintre noi doar au auzit despre aceste lucruri, fără a avea mai multe cunoştinţe care să producă o imagine clară şi o orientare corectă în acest spaţiu politico-economic. Şi mai puţini au studiat cu aprofundare doctrinele şi teoriile respective. Pentru toţi aceştia doresc să prezint câteva informaţii şi să argumentez utilitatea articolului de faţă.
Ce este capitalismul ? Am putea răspunde - simplificând la extrem şi urmând o dezvoltare marxistă care definea capitalismul sălbatic, oarecum la limita absurdului - cu o definiţie instrumentală (ne arată cum trebuie să acţionăm) folositoare dezvoltării noatre personale, că este societatea în care: oamenii sunt împărţiţi în două clase, anume capitalişti şi muncitori (angajaţi). Capitaliştii posedă o mare sumă de bani (capitalul) cu ajutorul căreia cumpără utilaje şi forţa de muncă (angajatul) şi obţin un profit, care-i permite să ducă o viaţă peste aşteptările comune. Muncitorii posedă, primind de la capitalişti, o sumă de bani (salariul) care nu le ajunge decât pentru viaţa de zi cu zi. Cum au ajuns capitaliştii la posedarea acelui capital şi de ce angajaţii nu prea reuşesc să devină capitalişti, aceasta este o altă problemă. Să observăm, din cele descrise, că un capitalist poate fi - ipotetic - cel mai incompetent om de pe pământ, aceasta nu-l împiedică să aibă profit, capitalul lucrează pentru el. Însă, are nevoie de angajaţi competenţi. Atunci, care poate fi capitalul angajatului ? Răspunsul nu poate fi decât unul singur. Dacă angajatul nu posedă un capital format din bani, el trebuie să posede unul format din cunoştinţe profesionale, competenţe generale, aptitudini din cele mai diverse. Angajatul este capitalistul cu un capital de competenţe.
Ce este economia de piaţă ? Este economia în care preţul unei mărfuri se stabileşte prin întâmpinarea ofertei de marfă cu cererea de marfă, dar cu o observaţie importantă. Pentru oricare mărfă obişnuită oferta vine de la producător (capitalistul) şi cererea de la consumator (angajaţi, facem abstracţie de consumatorii capitalişti). Se ştie că preţul unei mărfuri oarecare variază, astfel: la ofertă mare şi cerere mică preţul e mic (e dezavantajat capitalistul, scade profitul); la ofertă mică şi cerere mare preţul e mare (e avantajat capitalistul, creşte profitul). Strategiile capitalistului în obţinerea profitului ţin seama de acest fenomen. În schimb, pentru marfa "forţa de muncă" a angajatului (resursa umană) oferta vine de la consumator (angajatul), iar cererea vine de la producător (capitalist, angajator etc.). Asta înseamnă că atunci când sunt mulţi candidaţi la muncă (ofertă mare) preţul (salariul) plătit de capitalist este mic şi invers. Totuşi, forţa de muncă este o marfă deosebită de celelalte. Omogenă prin valoarea de schimb, ea este eterogenă prin valoarea de întrebuinţare (capacităţile naturii umane), adică chiar prin competenţele generale şi profesionale ale candidatului la angajare. Mai mult forţa de muncă este o marfă care, în anumite limite, îşi poate chiar mări valoarea de întrebuinţare (prin autodezvoltarea profesională, învăţarea pe întraga durată a vieţii etc.) Acest fenomen înlesneşte obţinerea unui salariu (preţ) bun pentru munca prestată chiar şi în condiţiile unui joc defavorabil al cererii şi ofertei pentru resursa umană. Angajatul este mai întâi o marfă, ulterior proprietatea cu chirie a unui capitalist (acesta poate fi şi statul), şi are o valoare (preţ, salariu) care depinde mai puţin de jocul ofertei şi cererii de resursă umană, cât de calitatea personală.
Situaţia actuală
Desigur că în capitalismul neoliberal din Uniunea Europeană lucrurile nu mai stau aşa de rău ca în vremurile capitalismului sălbatic şi ale începuturilor economiei de piaţă. Avem state de drept şi există numeroare mecanisme (instituţii) politice, sociale şi economice care să creeze solidaritate între capitalist şi angajat, între muncă şi capital, între vânzător şi cumpărător. În aproape toate statele există şansa reală de a deveni mic capitalist. Asta înseamnă că salariul primit îţi permite o acumulare pentru transformarea sa în capital şi dacă mai există instruire şi capacitate personală, atunci nimic nu te împiedică să devii mic capitalist (fie printr-o întreprindere mică, fie ca un acţionar, fie în alte moduri). Şi la noi se vorbeşte, adeseori, despre idealul creării clasei mijlocii şi de faptul că marea majoritate a românilor ar trebui să acceadă la respectiva clasă (a micilor capitalişti). Totuşi, esenţa capitalismului a rămas. Şi mai este de spus ceva. Există un raport dialectic între conceptele şi noţiunile enumerate şi trăsătura pregnantă este aceea a legăturii indisolubile a lor. În aventura vieţii după profit sau salariu, nici capitalistul nu poate renunţa la angajat, nici acesta la primul. De aici, rezultă că dezvoltarea competenţelor este în mod raţional urmărită de capitalist şi de angajat, astfel, apărând în pieţele de muncă, sisteme de competenţe, care urmăresc maximizarea profitului şi a salariului angajaţilor.
Un sistem al competenţelor generale, întrebuinţat în Uniunea Europenă
În Uniunea Europeană este acceptat un sistem de competenţe, abilităţi şi aptitudini care reprezintă valorile resursei umane din piaţa muncii, altfel spus capitalul de cunoştinţe. Ce sunt acestea ? Ele sunt noţiuni în legătură cu predicatul verbal „a face ceva”, acţiuni şi comportamente săvârşite într-un context de muncă. Astfel:
Competenţa este capacitatea de a efectua o acţiune sub condiţiile impuse de un anumit standard (un set de obiective). Definită în felul acesta, competenţa poate fi, la limită, o singură acţiune sau, mai frecvent, o suită de acţiuni. Aptitudinea este capacitatea de a săvârşi o acţiune şi numai una.Abilitatea înseamnă posedarea unei anumite calităţi, în special mentale, care intră în conţinutul unei aptitudini.Este de remarcat că se manifestă frecvent un anumit grad de confuzie semantică, termenii îşi suprapun adeseori semnificaţiile, alteori sunt definiţi într-un mod particular. Asta înseamnă că pentru a şti ce doreşte angajatorul când afirmă că vrea un angajat cu "iniţiativă", noi să cunoaştem exact ce înţelege el prin cuvântul respectiv. Există o confuzie şi legat de utilizarea cuvintelor "competenţe generale" faţă de "competenţe specifice", dar - până la urmă - se poate ajunge la un acord semantic consensual.
LISTA COMPETENŢELOR GENERALE
:- Orientarea spre îndeplinirea sarcinii (Achievement Orientation): ceea ce înseamnă în munca pentru îndeplinirea sarcinii foloseşte o abordare centrată pe rezultate, concentrându-se pe rezultate şi indicatori de performanţă.
- Adaptabilitate/Flexibilitate (Adaptability/Flexibility): înseamnă că îşi menţine eficacitatea şi în condiţiile schimbării ambientului şi contextului de muncă;
- Analiză (Analysis): este în măsură să observe şi să compare date din diferite surse, să identifice soluţii, să reţină informaţia relevantă şi să identifice raporturile între lucruri şi fenomene;
- Atenţie la detaliu (Attention to Detail): îşi îndeplineşte sarcinile luând în considerare toate aspectele, fie acestea cât de minore;
- Cunoştinţe comerciale (Comercial Awareness): Cunoaşte aspectele economice ale unei afaceri. Cunoaşte cum este realizat profitul în afaceri şi realităţile din perspectiva omului de afaceri şi a clientului;
- Creativitate (Creativity): poate produce idei imaginative de genul practicilor utile a fi aplicate într-o anumită situaţie;
- Hotărâre (Decisiveness): Ia rapid decizii şi trece la acţiune;
- Cunoştinţe financiare (Financial Awareness): Cunoaşte terminologia financiară de bază utilizată în organizaţie şi este capabil să realizeze şi să menţină o balanţă financiară (contabilă) personală;
- Reputaţia (Image): are o bună reputaţie profesională. Este bine văzut din perspectiva profesiei de colegi, şefi, clienţi etc.
- Capacitatea de influenţare (Influencing): Bazându-se pe calităţile personale, îi influenţează pe ceilalţi, fie în grup, fie de la persoană la persoană;
- Iniţiativa (Initiative): identifică soluţii de rezolvare a unor probleme cu care se confruntă întreprinderea şi este proactiv (le comunică chiar dacă nu i se cere);
- Sensibilitate interpersonală (Interpersonal Sensitivity): recunoaşte şi respectă punctele de vedere ale celorlalţi, este dispus să accepte ideile bune ale celorlalţi;
- Judecata (Judgement): Poate extrage în mod logic concluzii bazate pe informaţie factuală şi întocmi cea mai potrivită strategie de acţiune pentru atingerea unui obiectiv;
- Conducerea (Leadership): Îşi stabileşte (fără să i se pretindă de către vreun şef) responsabilităţi pentru orientarea şi acţiunile grupului său de muncă;
- Învăţarea pe întreaga durată a vieţii (Life Long Learning and Development): îşi dezvoltă abilităţi şi competenţe personale şi în legătură cu relaţiile cu apropiaţi şi colegi de muncă. Acestea sunt învăţate pentru postul ocupat, dar şi pentru evoluţia ulterioară în carieră;
- Înţelegerea (Listening): printr-o ascultare activă face dovada (prin semnale verbale şi nonverbale) că a recepţionat informaţia transmisă şi că a înţeles-o;
- Evaluarea contextului organizaţional (Organization Understanding): înţelege şi se poziţionează ca individ faţă de ambientul de lucru, politicile interne ale firmei, obiectivele şi strategiile folosite de organizaţie;
- Dezvoltarea personală (Personal Development): realizează şi actualizează un plan personal de dezvoltare şi dovedeşte prin fapte că acţionează pentru îndeplinirea planului;
- Planificare şi organizare (Planning and Organising): poate stabili o strategie personală sau pentru alte persoane, în vederea atingerii unui scop. O face prin repartizarea judicioasă a sarcinilor pe oameni şi prin alocarea optimă a resurselor materiale;
- Eficienţa în realizarea unei acţiuni (Process Operation): începe, efectuează, controlează şi încheie cu succes o acţiune personală sau o procedură;
- Cunoştinţele profesionale (profesional expertise): se ţine la zi cu noutăţile din profesia sa. Aplică cunoştinţele asimilate pentru specializarea sa personală şi/sau pentru perfecţionarea colegiilor în anumite sectoare care sunt compatibile cu profesia sa;
- Abilitatea de a pune întrebări (Questioning): este în măsură a pune întrebări potrivite pentru a obţine informaţiile folositoare în luarea unei decizii personale sau în a sprijini decizia altcuiva;
- Lucrul eficient în echipă (Teamwork/Working with Others): Construieşte şi dezvoltă relaţii de armonie şi înţelegere cu angajaţii de la toate nivelurile la care are acces din organizaţie;
- Aptitudini tehnice (Technical Application): ştie şi are experienţă în utilizarea tehnologiei moderne;
- Cunoştinţe tehnice (Technical Knowledge): cunoaşte demersurile teoretice legate de tehnologia modernă. Se ţine la zi cu evoluţia cunoştinţelor tehnice din profesia sa;
- Rezistenţa la stress (Tolerance for Stress): îşi poate menţine performanţa în condiţii de presiune şi opoziţie;
- Comunicarea scrisă (Written Communication): se poate exprima cu claritate şi fără greşeli gramaticale.
Curriculum Vitae şi importanţa sa pentru angajator şi resursa umană
Deschiderea tot mai largă a pieţei muncii în Uniunea Europeană pentru cetăţenii români îi obligă pe aceştia la adaptarea cu procedurile utilizate pentru angajare. Un element important în procesul premergător angajării unei persoane îl constituie CV-ul (curriculum vitae), acel document care descrie traseul vieţii în care candidatul la o muncă îşi etalează calităţile şi din care angajatorul extrage date folositoare pentru încadrarea ulterioară a candidatului, informaţii convertite cel mai adesea în atribuţiile postului. Începând cu anul acesta mai vechiul model de CV european iniţiat în 2002 a fost schimbat cu un nou model. Este liber la descărcat de pe internet de la adresa http://europass.cedefop.europa.eu/img/dynamic/c1344/type.FileContent.file/CVTemplate_ro_RO.doc. Acesta are un capitol intituilat „Aptitudini şi competenţe personale”, cu subcapitolele: „competenţe şi abilităţi sociale”, „competenţe şi abilităţi organizatorice”, „competenţe şi aptitudini tehnice”, competenţe şi aptitudini de utilizare a calculatorului”, „competenţe şi aptitudini artistice”, „alte competenţe şi aptitudini”. Am completat un astfel de document şi poate fi vizualizat la adresa: http://www.scribd.com/doc/1013200/modelCVEupass . El poate servi înţelegerii mecanismelor angrenate în managementul resurselor umane din Uniunea Europeană şi poate fi utilizat ca o puternică armă în bătălia candidatului pentru angajarea într-un post european de muncă, cu un salariu pe măsura calităţilor personale, desigur foarte bune. Iar, dacă nu ne place şi nu vrem să fim angajaţi, ce ne împiedică oare să dezvoltăm o mică afacere personală, intrând, astfel, în rîndurile capitaliştilor ? (Emil POP)
Pentru mulţi dintre noi nu este o noutate faptul o dată cu integrarea în Uniunea Europeană am început să trăim într-o lume modelată de o doctrină politică - neocapitalismul şi o teorie economică - piaţa liberă. Totuşi, cei mai mulţi dintre noi doar au auzit despre aceste lucruri, fără a avea mai multe cunoştinţe care să producă o imagine clară şi o orientare corectă în acest spaţiu politico-economic. Şi mai puţini au studiat cu aprofundare doctrinele şi teoriile respective. Pentru toţi aceştia doresc să prezint câteva informaţii şi să argumentez utilitatea articolului de faţă.
Ce este capitalismul ? Am putea răspunde - simplificând la extrem şi urmând o dezvoltare marxistă care definea capitalismul sălbatic, oarecum la limita absurdului - cu o definiţie instrumentală (ne arată cum trebuie să acţionăm) folositoare dezvoltării noatre personale, că este societatea în care: oamenii sunt împărţiţi în două clase, anume capitalişti şi muncitori (angajaţi). Capitaliştii posedă o mare sumă de bani (capitalul) cu ajutorul căreia cumpără utilaje şi forţa de muncă (angajatul) şi obţin un profit, care-i permite să ducă o viaţă peste aşteptările comune. Muncitorii posedă, primind de la capitalişti, o sumă de bani (salariul) care nu le ajunge decât pentru viaţa de zi cu zi. Cum au ajuns capitaliştii la posedarea acelui capital şi de ce angajaţii nu prea reuşesc să devină capitalişti, aceasta este o altă problemă. Să observăm, din cele descrise, că un capitalist poate fi - ipotetic - cel mai incompetent om de pe pământ, aceasta nu-l împiedică să aibă profit, capitalul lucrează pentru el. Însă, are nevoie de angajaţi competenţi. Atunci, care poate fi capitalul angajatului ? Răspunsul nu poate fi decât unul singur. Dacă angajatul nu posedă un capital format din bani, el trebuie să posede unul format din cunoştinţe profesionale, competenţe generale, aptitudini din cele mai diverse. Angajatul este capitalistul cu un capital de competenţe.
Ce este economia de piaţă ? Este economia în care preţul unei mărfuri se stabileşte prin întâmpinarea ofertei de marfă cu cererea de marfă, dar cu o observaţie importantă. Pentru oricare mărfă obişnuită oferta vine de la producător (capitalistul) şi cererea de la consumator (angajaţi, facem abstracţie de consumatorii capitalişti). Se ştie că preţul unei mărfuri oarecare variază, astfel: la ofertă mare şi cerere mică preţul e mic (e dezavantajat capitalistul, scade profitul); la ofertă mică şi cerere mare preţul e mare (e avantajat capitalistul, creşte profitul). Strategiile capitalistului în obţinerea profitului ţin seama de acest fenomen. În schimb, pentru marfa "forţa de muncă" a angajatului (resursa umană) oferta vine de la consumator (angajatul), iar cererea vine de la producător (capitalist, angajator etc.). Asta înseamnă că atunci când sunt mulţi candidaţi la muncă (ofertă mare) preţul (salariul) plătit de capitalist este mic şi invers. Totuşi, forţa de muncă este o marfă deosebită de celelalte. Omogenă prin valoarea de schimb, ea este eterogenă prin valoarea de întrebuinţare (capacităţile naturii umane), adică chiar prin competenţele generale şi profesionale ale candidatului la angajare. Mai mult forţa de muncă este o marfă care, în anumite limite, îşi poate chiar mări valoarea de întrebuinţare (prin autodezvoltarea profesională, învăţarea pe întraga durată a vieţii etc.) Acest fenomen înlesneşte obţinerea unui salariu (preţ) bun pentru munca prestată chiar şi în condiţiile unui joc defavorabil al cererii şi ofertei pentru resursa umană. Angajatul este mai întâi o marfă, ulterior proprietatea cu chirie a unui capitalist (acesta poate fi şi statul), şi are o valoare (preţ, salariu) care depinde mai puţin de jocul ofertei şi cererii de resursă umană, cât de calitatea personală.
Situaţia actuală
Desigur că în capitalismul neoliberal din Uniunea Europeană lucrurile nu mai stau aşa de rău ca în vremurile capitalismului sălbatic şi ale începuturilor economiei de piaţă. Avem state de drept şi există numeroare mecanisme (instituţii) politice, sociale şi economice care să creeze solidaritate între capitalist şi angajat, între muncă şi capital, între vânzător şi cumpărător. În aproape toate statele există şansa reală de a deveni mic capitalist. Asta înseamnă că salariul primit îţi permite o acumulare pentru transformarea sa în capital şi dacă mai există instruire şi capacitate personală, atunci nimic nu te împiedică să devii mic capitalist (fie printr-o întreprindere mică, fie ca un acţionar, fie în alte moduri). Şi la noi se vorbeşte, adeseori, despre idealul creării clasei mijlocii şi de faptul că marea majoritate a românilor ar trebui să acceadă la respectiva clasă (a micilor capitalişti). Totuşi, esenţa capitalismului a rămas. Şi mai este de spus ceva. Există un raport dialectic între conceptele şi noţiunile enumerate şi trăsătura pregnantă este aceea a legăturii indisolubile a lor. În aventura vieţii după profit sau salariu, nici capitalistul nu poate renunţa la angajat, nici acesta la primul. De aici, rezultă că dezvoltarea competenţelor este în mod raţional urmărită de capitalist şi de angajat, astfel, apărând în pieţele de muncă, sisteme de competenţe, care urmăresc maximizarea profitului şi a salariului angajaţilor.
Un sistem al competenţelor generale, întrebuinţat în Uniunea Europenă
În Uniunea Europeană este acceptat un sistem de competenţe, abilităţi şi aptitudini care reprezintă valorile resursei umane din piaţa muncii, altfel spus capitalul de cunoştinţe. Ce sunt acestea ? Ele sunt noţiuni în legătură cu predicatul verbal „a face ceva”, acţiuni şi comportamente săvârşite într-un context de muncă. Astfel:
Competenţa este capacitatea de a efectua o acţiune sub condiţiile impuse de un anumit standard (un set de obiective). Definită în felul acesta, competenţa poate fi, la limită, o singură acţiune sau, mai frecvent, o suită de acţiuni. Aptitudinea este capacitatea de a săvârşi o acţiune şi numai una.Abilitatea înseamnă posedarea unei anumite calităţi, în special mentale, care intră în conţinutul unei aptitudini.Este de remarcat că se manifestă frecvent un anumit grad de confuzie semantică, termenii îşi suprapun adeseori semnificaţiile, alteori sunt definiţi într-un mod particular. Asta înseamnă că pentru a şti ce doreşte angajatorul când afirmă că vrea un angajat cu "iniţiativă", noi să cunoaştem exact ce înţelege el prin cuvântul respectiv. Există o confuzie şi legat de utilizarea cuvintelor "competenţe generale" faţă de "competenţe specifice", dar - până la urmă - se poate ajunge la un acord semantic consensual.
LISTA COMPETENŢELOR GENERALE
:- Orientarea spre îndeplinirea sarcinii (Achievement Orientation): ceea ce înseamnă în munca pentru îndeplinirea sarcinii foloseşte o abordare centrată pe rezultate, concentrându-se pe rezultate şi indicatori de performanţă.
- Adaptabilitate/Flexibilitate (Adaptability/Flexibility): înseamnă că îşi menţine eficacitatea şi în condiţiile schimbării ambientului şi contextului de muncă;
- Analiză (Analysis): este în măsură să observe şi să compare date din diferite surse, să identifice soluţii, să reţină informaţia relevantă şi să identifice raporturile între lucruri şi fenomene;
- Atenţie la detaliu (Attention to Detail): îşi îndeplineşte sarcinile luând în considerare toate aspectele, fie acestea cât de minore;
- Cunoştinţe comerciale (Comercial Awareness): Cunoaşte aspectele economice ale unei afaceri. Cunoaşte cum este realizat profitul în afaceri şi realităţile din perspectiva omului de afaceri şi a clientului;
- Creativitate (Creativity): poate produce idei imaginative de genul practicilor utile a fi aplicate într-o anumită situaţie;
- Hotărâre (Decisiveness): Ia rapid decizii şi trece la acţiune;
- Cunoştinţe financiare (Financial Awareness): Cunoaşte terminologia financiară de bază utilizată în organizaţie şi este capabil să realizeze şi să menţină o balanţă financiară (contabilă) personală;
- Reputaţia (Image): are o bună reputaţie profesională. Este bine văzut din perspectiva profesiei de colegi, şefi, clienţi etc.
- Capacitatea de influenţare (Influencing): Bazându-se pe calităţile personale, îi influenţează pe ceilalţi, fie în grup, fie de la persoană la persoană;
- Iniţiativa (Initiative): identifică soluţii de rezolvare a unor probleme cu care se confruntă întreprinderea şi este proactiv (le comunică chiar dacă nu i se cere);
- Sensibilitate interpersonală (Interpersonal Sensitivity): recunoaşte şi respectă punctele de vedere ale celorlalţi, este dispus să accepte ideile bune ale celorlalţi;
- Judecata (Judgement): Poate extrage în mod logic concluzii bazate pe informaţie factuală şi întocmi cea mai potrivită strategie de acţiune pentru atingerea unui obiectiv;
- Conducerea (Leadership): Îşi stabileşte (fără să i se pretindă de către vreun şef) responsabilităţi pentru orientarea şi acţiunile grupului său de muncă;
- Învăţarea pe întreaga durată a vieţii (Life Long Learning and Development): îşi dezvoltă abilităţi şi competenţe personale şi în legătură cu relaţiile cu apropiaţi şi colegi de muncă. Acestea sunt învăţate pentru postul ocupat, dar şi pentru evoluţia ulterioară în carieră;
- Înţelegerea (Listening): printr-o ascultare activă face dovada (prin semnale verbale şi nonverbale) că a recepţionat informaţia transmisă şi că a înţeles-o;
- Evaluarea contextului organizaţional (Organization Understanding): înţelege şi se poziţionează ca individ faţă de ambientul de lucru, politicile interne ale firmei, obiectivele şi strategiile folosite de organizaţie;
- Dezvoltarea personală (Personal Development): realizează şi actualizează un plan personal de dezvoltare şi dovedeşte prin fapte că acţionează pentru îndeplinirea planului;
- Planificare şi organizare (Planning and Organising): poate stabili o strategie personală sau pentru alte persoane, în vederea atingerii unui scop. O face prin repartizarea judicioasă a sarcinilor pe oameni şi prin alocarea optimă a resurselor materiale;
- Eficienţa în realizarea unei acţiuni (Process Operation): începe, efectuează, controlează şi încheie cu succes o acţiune personală sau o procedură;
- Cunoştinţele profesionale (profesional expertise): se ţine la zi cu noutăţile din profesia sa. Aplică cunoştinţele asimilate pentru specializarea sa personală şi/sau pentru perfecţionarea colegiilor în anumite sectoare care sunt compatibile cu profesia sa;
- Abilitatea de a pune întrebări (Questioning): este în măsură a pune întrebări potrivite pentru a obţine informaţiile folositoare în luarea unei decizii personale sau în a sprijini decizia altcuiva;
- Lucrul eficient în echipă (Teamwork/Working with Others): Construieşte şi dezvoltă relaţii de armonie şi înţelegere cu angajaţii de la toate nivelurile la care are acces din organizaţie;
- Aptitudini tehnice (Technical Application): ştie şi are experienţă în utilizarea tehnologiei moderne;
- Cunoştinţe tehnice (Technical Knowledge): cunoaşte demersurile teoretice legate de tehnologia modernă. Se ţine la zi cu evoluţia cunoştinţelor tehnice din profesia sa;
- Rezistenţa la stress (Tolerance for Stress): îşi poate menţine performanţa în condiţii de presiune şi opoziţie;
- Comunicarea scrisă (Written Communication): se poate exprima cu claritate şi fără greşeli gramaticale.
Curriculum Vitae şi importanţa sa pentru angajator şi resursa umană
Deschiderea tot mai largă a pieţei muncii în Uniunea Europeană pentru cetăţenii români îi obligă pe aceştia la adaptarea cu procedurile utilizate pentru angajare. Un element important în procesul premergător angajării unei persoane îl constituie CV-ul (curriculum vitae), acel document care descrie traseul vieţii în care candidatul la o muncă îşi etalează calităţile şi din care angajatorul extrage date folositoare pentru încadrarea ulterioară a candidatului, informaţii convertite cel mai adesea în atribuţiile postului. Începând cu anul acesta mai vechiul model de CV european iniţiat în 2002 a fost schimbat cu un nou model. Este liber la descărcat de pe internet de la adresa http://europass.cedefop.europa.eu/img/dynamic/c1344/type.FileContent.file/CVTemplate_ro_RO.doc. Acesta are un capitol intituilat „Aptitudini şi competenţe personale”, cu subcapitolele: „competenţe şi abilităţi sociale”, „competenţe şi abilităţi organizatorice”, „competenţe şi aptitudini tehnice”, competenţe şi aptitudini de utilizare a calculatorului”, „competenţe şi aptitudini artistice”, „alte competenţe şi aptitudini”. Am completat un astfel de document şi poate fi vizualizat la adresa: http://www.scribd.com/doc/1013200/modelCVEupass . El poate servi înţelegerii mecanismelor angrenate în managementul resurselor umane din Uniunea Europeană şi poate fi utilizat ca o puternică armă în bătălia candidatului pentru angajarea într-un post european de muncă, cu un salariu pe măsura calităţilor personale, desigur foarte bune. Iar, dacă nu ne place şi nu vrem să fim angajaţi, ce ne împiedică oare să dezvoltăm o mică afacere personală, intrând, astfel, în rîndurile capitaliştilor ? (Emil POP)
Strategie şi produs turistic
Se înţelege printr-o strategie totalitatea acţiunilor, mijloacelor şi instrumentelor alese, pentru a îndeplini în cele mai bune condiţii un scop. În cazul comercializării serviciilor turistice, este de reţinut că scopul final trebuie să fie un sfârşit favorabil al tranzacţiei dintre agentul de turism şi client, în sensul că agentul vinde un produs turistic (astfel, participând la obţinerea profitului), în timp ce clientul cumpără anticiparea unei satisfacţii sau, altfel zis, a unei experienţe fericite de viaţă. De aici, putem infera modul imaginar şi simbolic al existenţei unui produs turistic şi pornind de la aceasta pot fi elaborate definiţii ale sale. Astfel, după criteriul material, produsul turistic este o sumă lucruri şi obiecte, după criteriul acţional, este un ansamblu de servicii, după criteriul psihologic, este un ansamblu de stări psihice. Poate fi definit produsul turistic obiectiv, în sensul că serviciile se desfăşoară la timpul prezent şi posedă un conţinut real, pe urmă, produsul turistic subiectiv, în sensul că acesta este reflectarea în psihic şi la timpul prezent a produsului obiectiv şi, în final, produsul turistic anticipat(imaginar), în sensul că acesta este o reprezentare raportată la un timp viitor ce implică o imagini, aşteptari, aspiraţii, nevoi, motive. Expectanţele clientului faţă de un produs turistic pot viza şi caracteristici imposibile.
Este uşor de observat faptul că în actul de vânzare-cumpărare agentul de turism vinde produsul turistic anticipat-imaginar şi nu produsul turistic obiectiv ori pe cel subiectiv, despre care nu poate cunoaşte cum vor fi derulate şi resimţite. Poate fi definită, astfel, discrepanţa dintre produsul turistic obiectiv-real şi produsul turistic anticipat, aceasta fiind mărimea şi conţinutul diferenţei dintre cele două produse. Va trebui să remarcăm că această primă discrepanţa poate fi apreciată doar după consumarea produsului turistic cumpărat şi că generează atitudinea post-factum a clientului faţă de un produs. Nu se poate încerca fidelizarea unui client care a perceput o discrepanţă între oferta cumpărată şi trăirile resimţite. Într-o perspectivă behavioristă, discrepanţa joacă rolul stimulului de recompensă (pozitivă sau negativă) într-o buclă de învăţare comportamentală condiţionată. În cazul nostru, lipsa discrepanţei echivalează cu recompensa pozitivă.
Din cele arătate, rezultă o consecinţă importantă, anume că pentru vânzarea unui produs turistic avem nevoie de extrem de multe şi diversificate informaţii. De la client, de la operatorii care pun la dispoziţie serviciile turistice, de la întreprinzătorii din turism şi din alte varii surse. De la client, ne interesează imaginea personală despre produsul turistic împreună cu particularităţile sale psihice, potenţial implicate în actul de vânzare-cumpărare, în vreme ce de la operatorul de turism sau/şi de la antreprenori, ne interesează caracteristicile reale ale obiectelor şi serviciilor turistice. Informaţiile culese sunt prelucrate de agentul de vânzare a serviciilor turistice, cu scopul creării unui produs turistic virtual, din care au fost înlăturate elementele imposibile şi a fost făcut probabil. Prin conversaţie, la timpul prezent, agentul de turism îl proiectează pe client într-o lume imaginară, într-un produs turistic oferit sau altfel denumit discursul agentului de turism. O altă discrepanţă se poate produce acum, aceea dintre produsul turistic anticipat şi discurs, însă vânzarea se finalizează cu succes numai dacă discrepanţa dintre produsul turistic anticipat şi discursul agentului sau produsul turistic oferit este nulă sau la un minim subiectiv acceptat de client. Esenţa strategiei actului de vânzare este reducerea acestei ultime discrepanţe. (Emil Pop)
Este uşor de observat faptul că în actul de vânzare-cumpărare agentul de turism vinde produsul turistic anticipat-imaginar şi nu produsul turistic obiectiv ori pe cel subiectiv, despre care nu poate cunoaşte cum vor fi derulate şi resimţite. Poate fi definită, astfel, discrepanţa dintre produsul turistic obiectiv-real şi produsul turistic anticipat, aceasta fiind mărimea şi conţinutul diferenţei dintre cele două produse. Va trebui să remarcăm că această primă discrepanţa poate fi apreciată doar după consumarea produsului turistic cumpărat şi că generează atitudinea post-factum a clientului faţă de un produs. Nu se poate încerca fidelizarea unui client care a perceput o discrepanţă între oferta cumpărată şi trăirile resimţite. Într-o perspectivă behavioristă, discrepanţa joacă rolul stimulului de recompensă (pozitivă sau negativă) într-o buclă de învăţare comportamentală condiţionată. În cazul nostru, lipsa discrepanţei echivalează cu recompensa pozitivă.
Din cele arătate, rezultă o consecinţă importantă, anume că pentru vânzarea unui produs turistic avem nevoie de extrem de multe şi diversificate informaţii. De la client, de la operatorii care pun la dispoziţie serviciile turistice, de la întreprinzătorii din turism şi din alte varii surse. De la client, ne interesează imaginea personală despre produsul turistic împreună cu particularităţile sale psihice, potenţial implicate în actul de vânzare-cumpărare, în vreme ce de la operatorul de turism sau/şi de la antreprenori, ne interesează caracteristicile reale ale obiectelor şi serviciilor turistice. Informaţiile culese sunt prelucrate de agentul de vânzare a serviciilor turistice, cu scopul creării unui produs turistic virtual, din care au fost înlăturate elementele imposibile şi a fost făcut probabil. Prin conversaţie, la timpul prezent, agentul de turism îl proiectează pe client într-o lume imaginară, într-un produs turistic oferit sau altfel denumit discursul agentului de turism. O altă discrepanţă se poate produce acum, aceea dintre produsul turistic anticipat şi discurs, însă vânzarea se finalizează cu succes numai dacă discrepanţa dintre produsul turistic anticipat şi discursul agentului sau produsul turistic oferit este nulă sau la un minim subiectiv acceptat de client. Esenţa strategiei actului de vânzare este reducerea acestei ultime discrepanţe. (Emil Pop)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)