Peisajul turistic

Cercetarea turistică a ajuns în deceniul trecut la interesanta teză a democratizării recepţiei estetice a peisajului. Ni se spune că "democratizarea percepţiei turistice" înseamnă că "orice persoană din Occident este capabilă să angajeze un consum vizual, să interiorizeze un peisaj aproape oriunde în lume şi să-l înregistreze într-o manieră fotografică în memorie". [Urry, 1992]. Sunt cuvintele profesorului John Urry, un sociolog (http://www.lancs.ac.uk/fass/sociology/profiles/33/) care a preferat specializarea în domeniul turismului şi al călătoriilor. Constatarea sa este importantă în măsura în care ne propune o viziune bipolară a potenţialului perceptiv al oamenilor organizaţi pe culturi şi civilizaţii. Fiindcă înţelegem de aici că nu orice persoană are capacitatea de a privi şi "gusta" peisajul, în această situaţie atractivitatea, valorificarea şi comercializarea peisajului se manifestă în întregime dependente de un proces extrem de complex, cu variabile greu de cunoscut. Poate că şi noi, românii - nefiind deja asimilaţi cu occidentalii -ne manifestăm insensibilitatea şi neputinţa percepţiei peisagiste corecte. În aceste circumstanţe nu trebuie să ne mire indiferenţa la distrugerea şi vandalizarea frumuseţilor naturale, dezapetitul pentru ecologia naturii şi a sufletului şi nici nu trebuie să le apreciem ca acte imorale; ele sunt aşadar nişte simple cogniţii contraprofitabile. Teza profesorului Urry este atât de incitantă prin consecinţele adânci şi inepuizabile încât ne-am propus o scurtă explicare a conceptului de "peisaj turistic", de altfel o modulare a peisajului lipsit de adjective.

Am putea spune că peisajul îl însoţeşte pe om încă de la facerea lumii. Privirea întemeiată prin organele senzoriale ale vederii şi intermediată de procesele psihice proprii omului zăreşte, atât cât îi este permis de câmpul vizual bucăţi din mediul geografic înconjurător. Astfel, peisajul se dovedeşte un clişeu vizual şi temporal, un instantaneu, totuşi nu fotografic. Peisajul este tot ce poate fi cuprins dintr-o privire şi îi oferă posesorului scopul instrumental al orientării în lupta cu natura. Dar nu despre acest fel de peisaj trebuie să vorbim, ci despre acela care se constituie într-un obiect cu realitate epistemologică şi care îşi revelează realitatea mai frecvent când este pe cale să dispară. Pentru a ne apropia de explicaţia peisajului vom apela la reprezentări grafice de forma producţiilor artistice sau similare. Criticii plastici au observat că pe parcursul istoriei, cu nesemnificative singulare excepţii, peisajul a fost multă vreme supus canoanelor artistice, acesta nereprezentând nici pe departe o extragere din realitatea ambientală. Peisajele erau create după reguli exclusiv din imaginaţia artistului.

Peisajul se manifestă mai întâi în pictură. Vizitatorii sitului istoric Catalhuyuk din Anatolia pot admira o frescă cu oraşul antic de acum 6-8000 de ani a.Ch. Pereţii interiori ai caselor romane erau decoraţi cu "topiaria", zugrăveli ce înfăţişau împrejurimile locuinţei. În occidentul european, primul peisaj apare o dată cu fresca pictorului Ambrogio Lorenzetti care la 1337-1339 pictează exteriorul Primăriei din Sienna, Italia [Clark, ]. Fresca intitulată "Efectele bunei guvernări asupra oraşului" (http://www.abcgallery.com/L/lorenzetti/alorenzetti.html) ne prezintă un peisaj nici alusiv, nici simbolic, ci total realist. Însă, creaţia sienneză va fi doar un act singular, un vestitor extrem de îndepărtat al peisajului modern. Secolele XVI şi XVII îi stabilesc un loc important ca specie de pictură. Peisajul se eliberează de codurile artistice de-abia în secolul XVIII şi primul pictor care îl desăvârşeşte într-o manieră realistă este englezul John Constable (1776-1837) http://www.essex.ac.uk/constable/images/wivenhoepark.jpg.
În literatură peisajul este descris încă din antichitate, nefiind însă denumit în mod explicit. Cercetările ne arată că în Europa se dezvoltă prin scris , începând cu perioada Renaşterii, o cultură peisageră, că oamenii timpului se arătau capabili a fi cuprinşi de bucurie estetică. În secolele XVI-XVII cuvântul peisaj este consacrat în dictionare (Dictionarul Estienne, 1549, Dictionarul Furetiere, 1690: peisajul este "înfăţişarea ţării, a terenului pe o întindere atât cât o poate cuprinde privirea" sau "înfăţişarea terenului aşa cum este văzută dintr-un anumit punct de vedere").

Termenul de peisaj cu înţelesul mai apropiat de turism decât de artă se pare că este forjat în Anglia secolului XVIII, unde începe revoluţia industrială care deschide calea emancipării sociale a maselor. Aceasta a permis burghezilor efectuarea călătoriilor în arii rurale în căutarea peisajului. Ghidurile turistice ale vremii orientează activitatea pictorilor compunând genuri de peisaje. Revenind la ideea democratizării peisajului, se poate adăuga şi că la sfârşitul secolului XIX şi-a făcut apariţia tendinţa unei masive reforme sociale de punere în contact a maselor cu frumuseţile naturii.
Lucrările de turism utilizează termenul de "peisaj turistic" mai frecvent în relaţie cu alte idei, fără însă a-l defini şi a-i conferi prin aceasta suficientă rigurozitate semantică. Ni se spune că turiştii manifestă o aceeaşi mai veche "predilecţie pentru peisajul grandios" şi că se observă încă supravieţuirea "peisajului tradiţional". În urma constatărilor privind aşteptarea predeterminată a turistului faţă de un peisaj şi a observaţiilor cum imaginea este privită şi simţită într-un mod determinat de concepţiile personale, influenţele culturale, estetice şi sociale ale timpului, autorul ne spune că "peisajul turistic pune în mişcare o parte a reprezentării mintale şi a sensibilităţii turistului" [Beteille, 1996]. În această manieră a definirii, peisajul turistic este asemănător unui spaţiu mitic ale cărui valori diferă de la epocă la epocă. Despre peisajul turistic şi amenajare se preocupă nu atât lucrătorii din turism, ci un număr de savanţi -profesori universitari de geografie, filosofi, sociologi, psihologi, peisagişti, cu preocupări în domeniu. Însă, la occidentali, primii respectă cu stricteţe sugestiile ultimilor. Cercetările pentru descoperirea dimensiunilor politice, ideologice şi economice ale peisajului încep după al doilea Război Mondial şi cunosc o amplificare deosebită începând cu deceniul 9 al secolului trecut.

Ce este, totuşi, peisajul ? Specialiştii au ajuns la opinia unanimă că peisajul este o manieră umană de da formă lucrurilor naturale. Statutul ontologic al peisajului este unul subiectiv câtă vreme existenţa sa depinde de experienţa trăită de o persoană, în timp ce ca o entitate epistemologică el are obiectivitatea conferită de suma atitudinilor intenţionale. În definitiv ce este el ? Peisajul este un decupaj vizual din ambientul natural. Este o întindere de teren cu diverse forme de relief naturale ce poate fi observată dintr-o singură privire. Peisajul cuprinde oameni şi animale, mai recent şi artefacte. Definiţiile şi explicaţiile peisajului încep cu traseul clasic al criticii estetice şi continuă cu aplicarea interdisciplinară a teoriilor din ştiinţe socio-umane, în special psihologia şi sociologia. Discursul pluridisciplinar generează locul comun din care emerge definiţia multiformă a peisajului turistic.

Punctul de vedere clasic pune accentul pe valoarea de frumos a peisajului, pe ideea trezirii sentimentelor de bucurie şi plăcere la vederea locurilor pline de frumuseţe, fapt comun fiecărui om. Indicii recunoaşterii peisajului frumos sunt cuvinte şi totodată categorii estetice care exprimă stările psihice aparţinătoare privitorului şi raportările personale la peisaj. Aşa pot fi:
- sublimul, pentru conştiinţa raportării la un lucru superior;
- paradisiacul, nostalgicul, reveria, oniricul, pentru stări confortabile de conştiinţă;
- atrăgătorul, înălţătorul, minunatul, pentru reprezentări energetice ale minţii;
- grandiosul, impunătorul, monumentalul, pentru conştiinţa diferenţelor existente între subiectul cunoscător şi obiect;

Criticii plastici propun ca start al genezei peisajului dimensiunea artificialistă. Evaluarea descriptiv-axiologică a peisajului frumos suferă provenienţa nomotetică a creatorilor de pictură. Regulile, normele, codurile artistice sunt acelea care prescriu şi conferă substanţialitate amalgamului de obiecte cunoscut cu numele peisaj. Esenţa artei peisajului sunt detaliile picturale care generează peisajul real ca peisaj frumos.

Teoreticienii limbajului simbolic pornesc la explicarea limbajului insistând pe calitatea de semn a peisajului. Locul frumos este văzut ca cel care stă pentru altceva (semnul) împreună cu proprietăţile pertinenţa şi câmpul [Brunet]. Pentru un negustor, râul care-şi umflă apele este semnul pentru topirea zăpezii la munte, este un semnal de atenţie la natura grandioasă şi dezlănţuită (pertinenţa) şi este momentul care împiedică traversarea râului cu mărfuri fără barcă (câmpul).

Punctul de vedere analitic descompune peisajul în registrele analizei fizionomice şi perceptive. Astfel, peisajul cuprinde, mai întâi, mai multe obiecte, ulterior se demonstrează că implică o sumă de sensuri şi valori individuale, conferite desigur de semnele-obiecte. Perspectiva analitică este valoroasă fiindcă ne propune condiţiile peisajului. Este peisaj, în limitele analitice, acel spaţiu văzut care se subordonează canoanelor [Lacoste]:
- aparţine unei priviri ce urmează o linie de vizare orizontală sau oblică;
- perspectiva este tridimensională;
- conţine spaţii care nu pot fi văzute;
- subiectul privitor îşi exercită imaginaţia asupa locului (populează cu obiecte imaginare spaţiul);
- conţine planuri de vedere (de la cel mai apropiat la cel îndepărtat);
- perspectiva este piramidală, cu vârful în planul îndepărtat;
- profunzimea este adâncă şi lărgimea este mare;
- spaţiile nevizibile sunt puţine;
- peisajul stă ca un semn pentru o unitate integratoare.
În ce priveşte problema percepţiilor, discursul analitic izvorât dintr-o viziune artificialist estetică se retrage făcând loc psihologiei cognitive.

În căutarea motivelor raportării individuale la peisaj, funcţionaliştii [Cueco] găsesc fundamentarea sa psihică în necesitatea identitară şi nevoia de securitate afectivă. Doar prin mijloacele simplei introspecţii, descoperim rapid existenţa spaţiilor peisajul-copilărie, peisajul-patrie, peisajul-amintire frumoasă. Nu trecem cu vederea nici peisajele din proxemica raporturilor de putere.

Sociologia potenţează ideologia ingenuă a "bunului simţ constructivist" şi avansează teoria construcţiei culturale a peisajului. Importanţa gnoseologică afişată de procesele reconstrucţiei sociale a peisajului geografic este receptată cu prevalenţă de creatorii de peisaje, printre ei numărându-se şi orgaanizatorii de turism. Constructivismul cultural al peisajului oferă răspunsuri mai ales la întrebarea despre cum este generat peisajul şi prin ce fel de vectori de comunicare este transmis. Răspunsurile se cantonează în procesele psihice imitative, în teoria grupurilor de referinţă. Media (filmul, fotografia, afişul etc.) devine vectorul preponderent care vehiculează imagini şi propune peisaje[Foucher].

Se pare că peregrinarea noastră în tărâmurile peisajului ne-a readus la problema care a ocazionat discuţia. Există o incompetenţă de raportare vizuală la lumea exterioară în maniera adecvată peisajului ? Într-una dintre însemnările sale pictorul francez Cezanne ne împărtăşeşte o reflecţie tulburătoare: "despre ţărani, fiţi atenţi, mă îndoiesc câteodată că ei ştiu ce este un peisaj, un arbore. Da. Poate că vi se pare ciudat. M-am plimbat uneori, alteori l-am însoţit înapoia căruţei pe un ţăran plecat să vândă cartofi la piaţă. El n-a văzut niciodată ceea ce noi obişnuim să spunem că vedem cu mintea la un monument. Ei ştiu ce-i semănat pe ici colo, lungimea şi direcţiile drumului, cum va fi mâine vremea şi nimic mai mult." [Trimm, apud Joutard, 1986, p. 39]. Şi nu este singura însemnare de această factură întâlnită în istorie. Înţelegem, acum, grava problemă cu care s-a confruntat lumea occidentală şi încercăm o senzaţie de uimire faţă de puterea şi mijloacele educative puse în operă care au produs în final democratizarea peisajului. Constatăm, însă, şi intersubiectivitatea din categoria voinţei politice care mobilizează cu statut de valoare transnaţională conceptul de egalitatea şanselor din perspectiva accesului la frumos. Mă întreb dacă la noi acest proces educativ poate depăşi categoria posibilului trecând în necesar ca o instanţă de ecologie umană şi naturală ?

Am observat că peisajul se limitează la a fi un elaborat al bunului simţ constructivist şi nu o definiţie reflectată. El lasă ştiinţelor privilegiul definirii. Totuşi, politicul nu rămâne indiferent. Convenţia europeană a peisajului (Florenţa, 2000) http://www.ecologie.gouv.fr/IMG/pdf/conv_eur_paysages.pdf defineşte peisajul ca porţiunea unui teritoriu aşa cum este percepută de populaţie şi al cărui caracter rezultă din acţiunea factorilor naturali şi/sau umani şi din inter-relaţiile stabilite. Este genul definiţiei care postulează peisajul ca un fapt social în care percepţia prezintă o trăsătură de pasivitate.
Valorificarea turistică propune printre altele transformarea activă a peisajelor reale pe care majoritatea oamenilor le-au privit, fără să spună că sunt frumoase, în peisaje turistice (frumoase). Ştim că peisajul reprezintă selecţia vizuală a unui spaţiu geografic, însoţită de emoţie estetică. Atunci, putem afirma că peisajul turistic este peisajul real transformat activ prin cele mai diferite mijloace în peisaj frumos, pentru comercializare prin mijlocirea industriei turismului.
Ca încheiere aş face o recomandare studenţilor care consultă literatură străină. Cuvântul "peisaj turistic" se utilizează uneori cu înţelesul de situaţie turistică, un alt gen de starea naţiunii. (Emil Pop)