Kevin Lynch s-a născut în 1918, în Chicago, Illinois, şi a fost unul dintre cei mai buni urbanişti ai secolului XX. Şi-a făcut studiile la Yale University, Rensselaer Polytechnic Institute şi la Massachusetts Institute of Technology. Absolvent al MIT în 1947, reuşeşte ca din 1949 să obţină o catedră de „planificare urbană” şi profesează până la moartea sa, în 1984. Pasionat de cercetare şi învăţământ, a activat în numeroase comisii şi organizaţii. A scris mai multe cărţi despre urbanism dintre care mai importante sunt: 1) „The Image of the City” (1960) - despre modul în care locuitorii oraşului percep aşezarea şi consecinţele pentru proiectarea urbanistică; 2)”What Time is This Place” (1972) - în care examinează cât timp poate fi petrecut într-un oraş; 3) „Growing Up in Cities” (1977)- unde se preocupă de influenţa ambientală asupra copiilor. Printre altele, a reproiectat părţi din Centrul guvernamental din Boston şi s-a ocupat de sistematizarea falezei oraşului.
Cel mai important concept din opera sa este acela de „place legibility”, adică lizibilitateaa locului. Profesorul ne învaţă[1] că locuitorii unei aşezări posedă anumite „hărţi mentale”, reprezentări despre ce este considerat că trebuie să conţină o aşezare. Printre elementele reprezentării unele sunt constante, anume: căile (paths), limitele (edges), raioanele (districts), pete staţiale sau încrucişări (nodes), punctele de reper (landmarks). 1) Căile sunt direcţii liniare (canale) de-a lungul cărora o persoană se deplasează fie ocazional, fie obişnuit, fie imaginar; acestea pot fi străzi, cărări, linii de cale ferată etc. 2) limitele sunt linii neincluse în căi cum sunt zidurile, litoralul, faleza etc; 3) raioanele sunt secţiuni din aşezare de mărime importantă şi cu un pronunţat caracter distinctiv; 4) nodurile sunt puncte sau mici arii strategice cărora li se acordă mare atenţie de către locuitori sau prezintă caracteristici de identitate ale oraşului; astfel pot fi intersecţiile aglomerate sau centrul ori centrele oraşului, locuri de oprire, puncte de întrerupere între clădiri etc.; nodurile sunt prezumabile la a fi puncte de intensă concentrare spaţială (densitate) a persoanelor; 5) punctele de reper sunt obiective fizice cu rol de orientare în aşezare; aşa pot fi mari magazine, monumente, obiecte naturale geografice etc.; caracteristica lor de bază este că pot fi observate din multe unghiuri, cu uşurinţă.
Judecata care se desprinde de aici este aceea că turistul oarecare manifestă o preferinţă spontană pentru vizitarea unei aşezări şi petrecerea a cât mai mult timp acolo în funcţie de o proiectare judicioasă care trebuie să cuprindă elementele de structură amintite şi să evite următoarele erori: ambiguitatea direcţiilor, căi fără caracter, lipsa diferenţierii elementelor, intersecţii neclare, absenţa sau slaba reprezentare a vecinătăţilor, puncte care trezesc stări de confuzie, lipsa legăturilor între elemente, zone construite haotic şi fără identitate, turnuri cărora nu li se văd fundamentele, locuri izolate, căi superficiale, forme ambigue, căi întrerupte sau incomplete, lipsa orientării est-vest, faleze discontinue sau ascunse şi multe altele. Şi ca o concluzie finală este de reţinut faptul că nu trebuie să demarezi o afacere turistică în locuri nelizibile.
Exerciţiul practic pentru aprofundarea teoriei poate fi găsit la adresa http://www.scribd.com/doc/4781547/place-legibility-exercise
[1] Un scurt documentar despre elementele constante ale lizibilităţii locului poate fi urmărit la http://www.evanmather.com/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu