Turismul alternativ
Turismul alternativ este o noţiune care a apărut destul de recent în
istoria ştiinţelor care au abordat într-un mod interdisciplinar turismul.
Astfel, în 1972 Cohen îl defineşte ca fiind o preocupare a tinerilor ce
călătoresc cu rucsacul datorită mijloacelor financiare reduse. Dar, există şi
opusul ideii, anume că turismul alternativ ar fi domeniul unor oameni bogaţi
care se deplasează în zone exotice sau sălbatice. În 1982 Dernoi definea
turismul alternativ prin scopul său, anume stabiilirea unei comunicări
interculturale şi/sau personale directe între gazdă şi oaspete. John Neil şi
Stephen Wearing (1999) sintetizează mai multe definiţii date turismului alternativ
şi ajung la unele trăsături comune cum sunt: 1) este o formă de turism care se
opune turismului de masă; 2) este caracterizat de existenţa unei viziuni
particulare a turiştilor faţă de
natură; 3) în activitate sunt implicate motivaţii specifice; 4) există practici
turistice specifice; 5) există un produs turistic specific. Cei doi specialişti
concretizează şi operaţionalizează conceptul, astfel încât se poate spune că
există turism alternativ întotdeauna când: 1) când prin intermediul turismului
se încearcă păstrarea, protejarea şi îmbunătăţirea resursei turistice înseşi;
2) când se promovează dezvoltarea în relaţie cu atracţiile turistice şi
infrastructura locală şi când un turism devine complementar trăssăturilor
locale; 3) când produce îmbunătăţirea infrastructurii, deci creştere economică;
4) când turismul încearcă să minimizeze impactul asupra mediului ambiental; 5) când
susţine nu numai ecologia, ci şi cultura destinaţiei turistice, în sensul
prezervării ei.
Ecoturismul
Ecoturismul a început încă înainte de a fi conceptualizat
în Kenya anilor 1970 când s-a constatat că atragerea turiştilor care doreau să
vadă viaţa animalelor în sălbăticie a început să aducă mai multe venituri decât
vînătoarea animalelor sălbatice. În urma veniturilor obţinute, în 1977, statul
kenyan a interzis vânătoarea.
Ecoturismul a fost definit întâia oară de Hector
Ceballos-Lascurain, în 1981, când acesta a întrebuninţat termenul spaniol turisimo ecologico cu scopul de a defini
anumite forme de turism ecologic. Hector C-Lascurain înţelegea prin turismul
ecologic „să călătoreşti spre arii
naturale relativ necontaminate şi nederanjate încă cu obiectivul specific de a
studia, admira şi a te bucura de înfăţişarea locului şi de plantele, flora şi
animalele sălbatice cât şi de manifestările culturale trecute sau prezente
descoperite în acele zone, dar în aşa manieră încât să promoveze conservarea
locului, să aibă un impact scăzut asupra ambientului şi culturii respective şi
să constituie un beneficiu economic şi social pentru populaţia din aria
naturală respectivă”. (Boo, 1990). Termenul a fost scurtat în anul 1983
devenind ecoturisimo şi a fost
utilizat în discuţiile pe care Lascurian le-a purtat în calitate de preşedinte
al organizaţiei nonguvernamentale PRONATURA care se străduia să salveze pădurea
tropicală mexicană din statul Chiapas. În discuţiile purtate cu diverşi factori
responsabili s-a amplificat ideea că ecoturismul poate salva acea pădure.
Cuvântul a apărut în formă scrisă în ediţia martie-aprilie 1984 a revistei American Birds. Definiţia ecoturismului,
după Ceballos-Lascurain, a apărut în anul 1987 în eseul „The Future of ecotourismo”
şi reluat de Mexico Journal în
ianuarie 1988. De atunci, multe alte definiţii au fost concepute, toate însă
sunt centrate pe cea iniţială.
Ecoturismul a fost definit ca o formă a turismului în natură,
dar şi ca un instrument pentru dezvoltare durabilă. Termenul eco-turism se
referă, pe de o parte la un concept şi mai multe principii, iar pe de altă
parte la un segment specific din piaţa turistică. Societatea internaţională
pentru ecoturism (TIES) îl defineşte ca „o călătorie responsabilă în arii naturale,
călătorie care conservă mediul şi usţine bunăstarea comunităţii locale”. Ca
segment al turismului în natură se deosebeşte de turismul de aventură prin
aceea că motivaţia primară este dată de observarea şi evaluarea trăsăturilor
naturale şi culturale ale unei destinaţii, în timp ce turismul de aventură este
mai ales unul legat de exerciţiile fizice şi de depăşirea unor provocări (greutăţi,
probleme) din medii naturale.
Eco-turismul ca un concept porneşte de la formele
nesustenabile de turism. Astfel, sunt considerate foarte nesustenabile turismul
de afaceri şi turismul de plajă, mai puţin nesustenabile turismul rural,
cultural şi în natură. Ultimele trei tind să fuzioneze în turism sustenabil.
Eco-turismul ca segment de piaţă se desprinde din turismul în natură (cealaltă
parte fiind turismul de aventură). Alte clasificări adaugă ca segmente de piaţă
turistică şi turismul ştiinţific, şi de „welness” şi sănătate.
Principiile ecoturismului
Definiţiile ecoturismului împreună cu experienţa practică au generat mai
multe principii sau linii directoare care trebuie să îndrume orice activitate
de ecoturism. Astfel, ecoturismul trebuie:
1) Să minimizeze impactul negativ care ar putea provoca
daune asupra naturii sau culturii existente la destinaţia turistică;
2) Să-l educe pe călător în ce priveşte importanţa
conservării mediului de la destinaţie;
3) Să scoată în evidenţă importanţa unei afaceri
responsabile, care să conlucreze cu populaţia şi autorităţile locale pentru a
satisface nevoile locale şi a livra beneficii de conservare a naturii;
4) Să genereze venituri directe pentru conservarea şi
managementul ariilor naturale şi protejate;
5) Să reliefeze nevoia pentru o zonare turistică regională
şi pentru planificarea vizitatorilor în ariile capabile să devină
eco-destinaţii;
6) Să pună accent pe studii de mediu şi sociale, cât şi pe
programe de observaare pe termen lung, cu scopul evaluării şi minimizării
impacturilor negative;
7) Se străduieşte să maximizeze beneficiile economice pentru
ţara-gazdă, comunităţile şi afacerile locale, în special pentru oameni care
trăiesc în eco-destinaţii şi zonele adiacente;
8) Caută să se asigure că dezvoltarea turistică nu va aduce
o schimbare în eco-destinaţie care să depăşească limitele sociale şi de mediu
stabilite de cercetători în cooperare cu localnici;
9) Se întemeiează pe o infrastructură care a fost creată în
armonie cu mediul, minimizând utilizarea combustibililor fosili, conservând
plante locale şi viaţa sălbatică şi empatizând cu mediul natural şi cultural.
Experienţa ecoturistică
Dintr-o perspectivă funcţională, eco-turismul este o piaţă pentru călătorii
individuale sau în grupuri mici de până la 25 de persoane cu destinaţii în arii
naturale. Eco-turismul se desfăşoară într-o manieră educativă făcându-se uz de
materiale interpretative şi ghizi localnici specializaţi. La acest tip de turism
participă firme mici de turism şi infrastructură de cazare de mică capacitate.
Eco-turismul este experienţa unei
călătorii care-i ajută pe turişti să înţeleagă mai bine unicitatea naturală şi
culturală a unor arii geografice din lume. Astăzi, există sute de tururi
turistice secializate şi adăposturi care le oferă unor grupuri mici de turişti ambiente
şi culturi unice. Totul cu ghizi locali. Ghizii sunt antrenaţi să interpreteze
cultura şi ambientul, de asemenea să-i ajute pe turişti să-şi dezvolte
abilităţi mai bune d ecălătorie şi despre cum pot contribui în mod corect la
prezervarea mediului. În eco-turism sunt implicaţi arhitecţi, cercetători,
oameni de ştiinţă, localnici. Frecvent sunt organizate seminare la care
participă şi turişti. Antreprenori ingenioşi au dezvoltat pensiuni (cabane,
adăposturi) proiectate în aşa fel încât să protejeze cât mai mult mediul şi să
ofere cele mai bune facilităţi de observare şi cercetare, atât turiştilor, cât
şi savanţilor.
Succesul în ecoturism
Se estimează că succesul în eco-turism poate fi creat de următoarele condiţii
îndeplinite:
1) Marketing (cercetare de piaţă) şi advertising (reclamă şi
publicitate) specializate, care să-i atragă pe călătorii interesaţi în mod
primar de vizitarea ariilor naturale;
2) Abilităţi şi competenţe de management (organizare,
planificare şi conducere) speciale privind eco-turiştii;
3) Servicii de ghidare şi interpretare, preferabil din
partea localniccilor, servicii care să fie concentrate pe istoria naturală a
destinaţiei şi probleme de dezvoltare durabilă;
4) Politici publice care să stabilească taxe din turism, cu
scopul de a genera fonduri pentru conservare şi dezvoltare locală;
5) Concentrarea atenţiei pe populaţia nativă, căreia trebuie
să i se obţină consimţământul printr-o informare corectă, ulterior să fie
implicată complet în astfel de proiecte, şi să i se creeze mijloacele necesare
pentru a putea participa la proiectele de eco-turism.
Caracteristicile eco-destinaţiei
Eco-destinaţia trebuie să îndeplinească condiţii care-i oferă caracterul de
unicitate şi creează pentru turist o experienţă plăcută. Acestea sunt:
1) Arie naturală protejată cu trăsături naturale păstrate (conservate);
2) Densitate redusă a populaţiei umane, dezvoltare modestă,
arii naturale abundente, peisajul cu clădiri nu trebuie să domine;
3) Să fie evident că turismul nu dăunează eco-sistemelor ca
cursuri de apă, coastă, mlaştini, zone sălbatice etc;
4) Să conţină mici comunităţi de afaceri, pieţe, alte genuri
de artizanat şi meşteşuguri locale;
5) Să conţină multe zone de recreere desemnate să protejeze
resursele fragile, cum ar fi piste de ciclism, poteci şi cărări atât pentru
turişti cât şi pentru localnici;
6) Să conţină hanuri, hoteluri, restaurante şi afaceri în
proprietatea localnicilor, adăposturi care să ofere ospitalitate prietenească
şi echipe de conducere şi deservire bine motivate;
7) Să fie organizate evenimente şi festivaluri locale care
să demonstreze un simţ al mândriei comunităţii locale privind mediul şi
patrimoniul cultural;
8) Facilităţi publice curate pentru vizitatori şi localnici
cum ar fi duşuri publice şi toalete;
9) Să existe o interacţiune prietenească între turişi şi
populaţia locală în locuri naturale de adunare umană, de exemplu în magazine,
la plajă etc.
Referinţe:
1) Megan Epler Wood, Ecotourism: Principles, Practices
& Policies For Sustainability, UNEP, 2002
2) John
Neil, Stephen Wearing, Ecotourism: Impacts, Potentials and Possibilities, Butterworth-Heinemann,
1999
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu